follow

PRIMUL PORTAR CARE A PRINS MINGEA

Image and video hosting by TinyPic

A fost odată ca niciodată... Nu este nicio greşeală dacă încep astfel acest post. Pentru că este o poveste, la fel ca multe altele din istoria Interului. Este povestea celui mai tânăr portar care a îmbrăcat tricoul nerazzurro şi a primului goalkeeper italian care a prins mingea, în loc să o respingă. Este povestea lui Piero Campelli, cel poreclit „Nasone”, din motive evidente.

Piero Campelli s-a născut la Milano, pe 20 decembrie 1893. Era perioada de pioneriat a fotbalului italian. Genoa Cricket and Football Club, cel mai vechi club din Cizmă, abia se înfiinţase de trei luni. Il Calcio nu reprezenta atunci ceea ce reprezintă astăzi, sporturi precum ciclismul sau călăria fiind mult mai populare şi mai urmărite. În cartea sa „Calcio: A History of Italian Football”, John Foot numeşte anii respectivi „paleo-calcio”, aluzie la condiţiile extrem de înapoiate pe care le aveau la dispoziţie fotbaliştii vremii.

În perioada aceea, nu existau stadioane, de tactică nu putea fi vorba, mingea era grea şi aproape imposibil de prins, tricourile de joc erau de fapt un fel de cămăşi cu mânecă lungă şi nasturi, iar majoritatea lucrurilor necesare pentru practicarea fotbalului nici măcar nu se făceau în Italia, fiind nevoie să fie importate din Anglia. Cu o asemenea atmosferă de amatorism, care astăzi nu face altceva decât să trezească zâmbete, a fost posibil ca un puşti de nici 15 ani să apere poarta Interului în primul Derby della Madonnina din istorie.

Pe 18 octombrie 1908, în Elveţia, la Chiasso, AC Milan învingea Interul cu 2-1. Poarta nerazzurrilor a fost apărată de Piero Campelli, un tip cu nasul mare, nu prea înalt, dar bine făcut şi care nu împlinise încă 15 ani. Deşi a primit două goluri, a atras atenţia prin evoluţia sa şi, mai ales, prin faptul că, spre deosebire de alţi goalkeeperi ai vremii, care preferau să boxeze sau să respingă cu piciorul, el prindea mingea. Era primul italian care făcea aşa ceva. Prin asta, îşi câştigase locul în echipă, iar debutul oficial a avut loc în mai 1910, contra celor de la US Milanese, un meci câştigat cu 7-2. De aici până la convocarea în echipa naţională a Italiei pentru Jocurile Olimpice din 1912 nu a mai fost decât un pas. „Nasone” a fost titular în toate cele trei meciuri de la Stockholm, dar italienii nu au reuşit să mergă mai departe.

La fel ca în cazul tuturor jucătorilor acelei generaţii, cariera lui Campelli a fost influenţată şi tăiată în două de Primul Război Mondial. Inter a resimţit profund efectele conflictului, nu mai puţin de 26 de fotbalişti sau membri ai staffului echipei fiind ucişi în tranşee. Printre ei, şi căpitanul primului Scudetto din istoria clubului, Virgilio Fosatti, care şi-a găsit sfârşitul la 25 de ani, chiar într-o zi de Crăciun. În aceste condiţii, victoria nerazzurrilor în campionatul din 1920, cu Aebi şi Campelli singurii supravieţuitori ai echipei din 1910, a părut a fi un mic miracol.

În total, în cele 12 sezoane în care a apărat poarta Interului, Campelli a adunat 179 de meciuri şi a câştigat două titluri ale Italiei. S-a retras în 1925 şi a rămas în Milano până la moartea sa, survenită în 1946. După el, nerazzurri au mai avut portari de clasă. Ghezzi, Sarti, Lido Vieri, Zenga, Pagliuca, Toldo şi Julio Cesar sunt primele nume care îmi vin în minte. Dar numai „Nasone” a fost un pionier. Primul care a avut curaj să prindă acea minge grea adusă din Anglia.

By Ionut Tataru with 1 comentarii

1 comentarii:

Leave a Reply