follow

MOMENTE NERAZZURRE: ANTONIO ANGELILLO

Nu împlinise încă 20 de ani când a ajuns în Italia. La nici 22 de ani stabilea un record istoric pentru Serie A. În acelaşi timp însă începea şi declinul unei cariere care putea fi mult mai importante. Este povestea lui Antonio Valentin Angelillo, argentinian prin naştere, italian prin adopţie şi unul dintre cei mai iubiţi fotbalişti care au călcat vreodată pe iarba de pe San Siro.

Image and video hosting by TinyPic

RECORDUL

7 iunie 1959, Milano. Inter întâlneşte pe Lazio, în ultima etapă a campionatului. Un meci fără implicaţii pentru clasament (Milan era deja campioană, cu Fiorentina pe locul 2 al treilea an la rând şi nerazzurri completând podiumul), dar aşteptat de fani dintr-un alt motiv.

12 aprilie 1959. Nerazzurri înving cu 5-1 pe Bologna, două dintre goluri fiind marcate de Antonio Angelillo, care ajungea astfel la cota 31 în campionat. Cu unul mai puţin decât recordul pentru Serie A în varianta cu 18 echipe. În sezonul 1933/34, Felice Borel II, atacantul lui Juventus, înscria de 32 de ori şi stabilea o performanţă de neatins în următorul sfert de secol. Nu considerăm aici titlurile de golgheter câştigate de suedezul Gunnar Nordahl în 1950 şi 1951, cu 35, respectiv 34 de goluri, acestea fiind obţinute într-un campionat cu 20 de echipe.

Cu şapte etape rămase de disputat din sezonul 1958/59, nimeni nu se îndoia că recordul lui Borel II va fi depăşit. S-au făcut chiar pariuri în privinţa meciului în care inevitabilul urma să se producă. Însă săptămânile treceau, iar golurile aşteptate nu mai veneau. După partidele cu Juventus (2-3), Triestina (1-0), Torino (1-0), Napoli (0-1) şi Bari (2-1), Inter a întâlnit pe Alessandria, în deplasare, în penultima rundă.

Acesta este momentul”, îşi spunea toată lumea, în condiţiile în care mica formaţie piemonteză se număra printre cele mai slabe din campionat. Degeaba însă! Angelillo a ratat patru ocazii mari, iar nerazzurri nu au scos decât un egal, 1-1, cu un gol marcat de Edwing Firmani. Antonio era disperat şi a început să se considere vinovat inclusiv pentru ratarea titlului.

Nimic mai fals! Datorită golurilor sale, Inter s-a numărat printre protagonistele sezonului până în primăvară, înainte ca Milan şi Fiorentina să sprinteze decisiv. Angelillo a încheiat turul cu 21 de reuşite (10 în primele patru etape, 5 doar în meciul cu Spal), iar în partea a doua a fost decisiv în confruntările cu Udinese, Roma sau Sampdoria. Dar seria negativă l-a făcut să vadă lucrurile altfel.

Partida cu Lazio l-a găsit aşadar cu un moral la pământ şi cu speranţe mici de a-l depăşi pe Borel II. Nici nu voia să joace, şi-a amintit peste ani într-un interviu pentru Gazzetta dello Sport: „Aveam probleme la genunchi, dar medicul mi-a spus că pot juca, aşa că am intrat pe teren. Nu mai marcasem de multe meciuri. Ocazii mari, bare, transversale. Totul devenise un coşmar”.

Un coşmar care părea să continue, pentru că la pauză nerazzurri conduceau cu 2-0, iar el tot nu reuşise să înscrie. Apoi, în minutul 65, Inter a primit o lovitură liberă de la 17-18 metri. Angelillo a pus în şutul său toată frustrarea adunată în ultimele două luni. GOL! Un record vechi de 25 de ani tocmai fusese egalat. Fanii de pe stadion au înţeles însemnătatea momentului, transformând San Siro într-un vulcan. Dar adevărata erupţie a venit două minute mai târziu, atunci când Antonio a marcat din nou.



Al 33-lea gol în campionat! Un nou record, care rezistă şi astăzi şi de care s-a apropiat doar Luca Toni, acesta punctând de 31 de ori în sezonul 2005/06, atunci când Serie A avea, la fel ca în prezent, 20 de echipe. „Nu am primit niciun trofeu şi nicio liră pentru acest record”. Angelillo îşi trăia apogeul carierei. Probabil nu bănuia că avea să fie şi cântecul său de lebădă.

"L' ANGELO INNAMORATO"

Este titlul unui articol scris în 1989 de Gianni Brera, marele jurnalist italian povestind în stilul său inconfundabil ascensiunea şi decăderea lui Angelillo. O ascensiune fulminantă şi un declin la fel de precoce, pus de aproape toată lumea pe seama relaţiei pe care a avut-o cu o dansatoare din Milano, Ylia Lopez pe numele său de scenă, şi a neînţelegerilor cu Helenio Herrera.

Totul a început în primul sezon petrecut de Angelillo la Milano, 1957/58. Antonio era încă un puşti, care se despărţise de Buenos Aires-ul natal, „oraşul lui Borges şi al lui Gardel, Dumnezeul tango-ului. Uriaş! Viu! Minunat! Acolo, fotbalul era o artă, întrecută doar de tango”. Impactul cu Italia a fost dificil: „Îmi amintesc un Milano cu puţine maşini, cu multă ceaţă şi multă zăpadă. Îi aveam alături pe părinţii mei, dar cea mai mare problemă era limba. De aceea am decis să stau la o pensiune, alături de Fongaro şi de Masiero, doi dintre colegii mei. Am învăţat italiana şi totul a devenit mai uşor”. Atât de uşor încât a încheiat campionatul cu 16 goluri înscrise.

Însă nu doar problemele legate de trecerea la o altă limbă şi o altă cultură i-au dat de furcă la începutul aventurii sale în Italia. Benito Lorenzi, legendarul atacant al nerazzurrilor, care se afla la ultimul sezon din carieră la Inter, conducea vestiarul şi nu-i privea deloc cu ochi buni pe jucătorii străini. Nu conta că era vorba despre un "oriundi" cu adevărat special.

Născut pe 5 septembrie 1937, în cartierul Parque Patricios din capitala Argentinei, Angelillo a început fotbalul la Arsenal de Lavallol (un club care nu mai există acum), apoi a trecut pe la Racing Club şi Boca Juniors. La 17 ani a debutat în prima ligă, iar la 19 în echipa naţională, antrenată pe atunci de Guillermo Stabile, primul golgheter din istoria Cupei Mondiale, în 1930. Legenda spune că atunci când Stabile l-a văzut pentru prima oară jucând a fost convins că pierderea lui Di Stefano nu reprezintă o tragedie.

La naţională, Angelillo a format o linie ofensivă de legendă, alături de Humberto Maschio şi Omar Sivori. Cei trei erau supranumiţi "Los angeles con caras sucias" (Îngerii cu feţe murdare). „Porecla ne-a dat-o un maseur. După un antrenament ne-a văzut stând pe banca de rezerve şi având faţa acoperită de noroi. A exclamat «Feţe murdare!» şi aşa ni s-a spus de atunci”, a povestit fostul jucător al nerazzurrilor.

Trio-ul argentinian şi-a dovedit forţa la Copa America din 1957, competiţie care s-a desfăşurat în Peru şi pe care "Pumele" au câştigat-o după o victorie entuziasmantă în finala cu Brazilia, scor 3-0. Maschio a marcat 9 goluri şi a împărţit titlul de golgheter cu uruguayanul Ambrois, Sivori a punctat şi el de trei ori, însă marele star a fost Angelillo. Puştiul de nici 20 de ani era pe tot terenul: ajuta apărarea, construia jocul, pasa decisiv pentru colegii săi şi îi rămânea şi timp pentru a înscrie. A făcut-o în opt rânduri. Jurnaliştii sud-americani au fost cuceriţi de prestaţiile sale şi l-au numit „noul Di Stefano”. Cucerit a fost şi Angelo Moratti, care a plătit 30.000 de lire sterline, o sumă imensă la acea vreme, pentru a-l transfera la Milano pe noul star al naţionalei Argentinei. Tot în Serie A au ajuns şi ceilalţi "îngeri", Maschio la Bologna şi Sivori la Juventus.

Tatăl lui Massimo Moratti a avut grijă să-şi protejeze investiţia şi s-a implicat pentru ca Angelillo să aibă parte de o adaptare uşoară în Italia şi pentru a trece peste momentele dificile de care avea parte în vestiar din cauza "clanului Lorenzi". Il Presidente le-a cerut lui Fongaro şi Masiero să-l ia pe noul venit sub aripa lor, iar cei trei au devenit tot mai apropiaţi. La una dintre ieşirile lor în oraş, Antonio a cunoscut-o pe Ylia, în acte Attilia Tironi.

Tânărul argentinian s-a îndrăgostit la prima vedere de blonda dansatoare, iar relaţia cu ea l-a ajutat să se adapteze şi să se simtă tot mai milanez în fiecare zi. În vara lui 1958, Lorenzi a lăsat Interul pentru Alessandria şi Angelillo s-a descătuşat, începând să marcheze cu o uşurinţă dezarmantă pentru adversari, ceea ce a dus la recordul de 33 de goluri în sezonul următor.

Se părea că nerazzurri îşi găsiseră un lider capabil să readucă echipa pe primul loc în Italia şi să împlinească marele vis european al lui Moratti. Dar Angelillo nu a mai fost niciodată cel din stagiunea 1958/59. În campionatul următor, a înscris doar 11 goluri, apoi, în 1960, Herrera a venit la Inter şi a fost încă de la început împotriva relaţiei dintre fotbalistul său şi Ylia Lopez. O poveste de dragoste care a scandalizat Italia, o ţară în care până şi un monstru sacru precum Fausto Coppi a fost coborât de pe soclu pentru că s-a îndrăgostit de o femeie măritată.

Pentru numele lui Dumnezeu, în comparaţie cu ce se întâmplă astăzi, eu eram un sfânt”, s-a apărat Angelillo în 2008, într-un interviu pentru Gazzetta dello Sport. În autobiografia sa, Herrera scria că „eram convins că marele Angelillo va redeveni cel care era odată. Mai mult decât prietenia lui, mă interesau golurile sale”. Dar adevăratul Antonio nu s-a mai întors.

În sezonul 1960/61 a jucat doar 15 meciuri şi a înscris de opt ori, în prima parte a campionatului: „Cât am jucat eu, Inter era pe primul loc. După ce n-am mai făcut-o, nu a mai stat acolo. Herrera a fost mare când era vorba să pregătească meciurile, dar pe bancă nu înţelegea nimic. Echipa era pusă în teren de Picchi, Suarez şi Corso. El a vrut să scape şi de Jair, dar Genoa nu l-a vrut”.

În vara lui 1961, Moratti a fost convins de Herrera să-l cedeze pe Angelillo la Roma. Adio? Nu, doar la revedere!

DESCOPERITORUL LUI ZANETTI

În capitală, Angelillo a jucat timp de patru sezoane, doar în primul reuşind să înscrie mai mult de 10 goluri. Şi-a completat însă palmaresul cu o Cupă a Italiei şi o Cupă a Oraşelor Târguri. A trecut apoi pe la Milan, Lecco şi din nou Milan, la a doua aventură în rossonero (1967/68) cucerind singurul său Scudetto, înainte de a-şi încheia cariera la Genoa, în Serie B.

După ce s-a retras, a devenit antrenor, din această postură lansându-i pe Altobelli şi Beccalossi la Brescia, jucători care apoi aveau să facă istorie la Milano. În anii '90 a revenit printre nerazzurri, ca observator al clubului în America de Sud. El a fost cel care i-a recomandat pe Zanetti şi pe Cordoba, despre care ştim foarte bine ce reprezintă pentru Inter.

Ultima sa lovitură. Cel puţin la fel de importantă ca cea de acum peste o jumătate de secol, care i-a asigurat un loc în istorie.



Surse: 1, 2, 3, 4

Surse foto: southamericanfootball.co.uk, futbolistasblogspotcom.blogspot.ro, storiainter.com, firstonline.info

By Ionut Tataru with 3 comentarii

3 comentarii:

Leave a Reply