follow

"PICIORUL STÂNG AL LUI DUMNEZEU" - POVESTEA UNEI PORECLE

În urmă cu exact 51 de ani, pe 15 octombrie 1961, la Tel Aviv, s-a născut una dintre cele mai inspirate porecle din fotbalul italian. Nici nu se putea un loc mai potrivit ca Ţara Sfântă în care Mario Corso să fie numit pentru prima oară "Piciorul stâng al lui Dumnezeu".



Pentru a ajunge la Cupa Mondială din Chile, disputată în 1962, naţionala Italiei a jucat doar două meciuri, o dublă cu Israel. Azzurri au beneficiat de retragerea României, dar şi de un sistem de calificare destul de complicat, care a permis israelienilor şi echipei Etiopiei să ia parte la preliminariile din Europa.

Dacă squadra azzurra a avut "liber" în primele două tururi ale piramidei din grupa a 7-a, nu la fel s-a întâmplat şi cu naţionala Israelului, care a eliminat mai întâi Cipru (1-1, 6-1) şi apoi Etiopia, printr-o dublă victorie (1-0, 3-2), câştigându-şi astfel dreptul de a lupta pentru un loc la turneul final cu dubla campioană mondială la acel moment.

Prima partidă dintre cele două ţări a fost programată pe 15 octombrie, la Tel Aviv. Selecţionerul Giovanni Ferrari nu a vrut să rişte nimic şi a convocat cei mai importanţi jucători ai momentului din Serie A. Din lot nu lipseau milaniştii Jose Altafini, Cesare Maldini şi Giovanni Trapattoni, juventinii Omar Sivori şi Bruno Mora, romanul Antonio Angelillo sau interiştii Lorenzo Buffon şi Mario Corso.

Ultimul abia împlinise 20 de ani, dar evolua deja de la 17 ani în prima ligă italiană, talentul său neputând rămâne neobservat. La momentul dublei cu Israel, Corso venea după un sezon 1960/61 absolut remarcabil, în care jucase 39 de meciuri în toate competiţiile şi marcase 14 goluri. În acelaşi an îşi făcuse şi debutul la naţională, într-o înfrângere cu Anglia la Roma (2-3).

La începutul anilor '60, fotbalul israelian nu reprezenta nici măcar jumătate din ceea ce este în prezent, astfel că toată lumea aştepta o calificare lejeră din partea italienilor. Iar începutul meciului de la Tel Aviv a confirmat superioritatea azzurrilor, care au dominat categoric, fără a reuşi însă să înscrie.

Au făcut-o în schimb gazdele, prin Stelmach, în minutul 15, pentru ca Young să facă 2-0 cu puţin timp înainte de pauză. Se prefigura o uriaşă surpriză, dar de la vestiare a revenit o altă echipă a Italiei. Aproape imediat după reluarea jocului, Lojacono a transformat un penalty obţinut de Mora şi a redus din diferenţă. Mai rămâneau de jucat aproape 40 de minute, timp suficient pentru ca rezultatul să fie întors.

A fost însă nevoie de demonstraţia de forţă a lui Corso din ultimele zece minute pentru ca italienii să evite o umilinţă. Mariolino şi-a început show-ul personal printr-un assist pentru egalarea adusă de Altafini, apoi şi-a adus echipa în avantaj dintr-o lovitură liberă marcă înregistrată. Tot el a stabilit scorul final, 4-2 pentru Italia, în minutul 90, cu un şut la colţul lung din interiorul careului.

La finalul întâlnirii, maghiarul Gyula Mandi, antrenorul naţionalei Israeului, a declarat: „Nu am fost bătuţi de Italia, ci de piciorul stâng al lui Dumnezeu”. Una dintre cele mai cunoscute porecle din istoria fotbalului tocmai se născuse.

Corso a contribuit cu un gol şi la victoria obţinută în retur, 6-0 la Torino, însă nu a prins lotul pentru Cupa Mondială, la fel cum nu a jucat nici la următoarele turnee finale la care a participat Italia. Fără îndoială, capitolul echipa naţională este singurul eşec al carierei sale, în care a cucerit 4 Scudetto, 2 Cupe ale Campionilor şi 2 Cupe Intercontinentale, toate alături de Inter. A adunat doar 23 de selecţii în squadra azzurra, ultima pe 9 octombrie 1971, într-un succes cu 3-0 obţinut în faţa Elveţiei la Milano.

Trecuseră zece ani fără şase zile de când reuşise primele sale goluri în naţională (patru în total), dar, mai ales, de când fusese numit "Piciorul stâng al lui Dumnezeu".

By Ionut Tataru with 1 comentarii

1 comentarii:

Leave a Reply