follow

MOMENTE NERAZZURRE: PRIMUL 5 MAI

Pe 5 mai 2010, Inter făcea primul pas spre o Triplă istorică, reuşind să câştige Cupa Italiei pe Stadio Olimpico din Roma. Locul unde, cu exact opt ani înainte, nerazzurri sufereau probabil cea mai dureroasă înfrângere din istoria clubului, care însemna pierderea unui Scudetto aşteptat de peste un deceniu. Moratti şi oamenii săi scăpau astfel de fantomele trecutului şi îşi începeau drumul care i-a dus direct în legendă.

Image and video hosting by TinyPic

5 mai 2002 este o dată pe care majoritatea fanilor interişti încearcă să şi-o scoată din memorie. Acel eşec cu Lazio a reprezentat o dezamăgire uriaşă, emblema unor ani plini de frustrări şi cu puţine şi insignifiante realizări. Nu era însă prima oară când Inter pierdea un titlu într-o zi de 5 mai. Se mai întâmplase în 1991, chiar pe Meazza, în faţa Sampdoriei. Dar impactul de atunci nu a fost la fel de mare.

Cele două momente au avut totuşi ceva în comun: dramatismul.

Contextul

În 1979, Sampdoria se pregătea să înceapă al doilea sezon consecutiv în Serie B, după dureroasa retrogradare din 1978 (doar a doua din scurta istorie a clubului), pecetluită de o înfrângere într-un derby cu Genoa. Salvatorul genovezilor a fost Paolo Mantovani, un prosper om de afaceri care şi-a construit averea comercializând petrol în anii crizei energetice din 1973. El a preluat echipa şi a readus-o în Serie A trei ani mai târziu, momentul care a însemnat începutul deceniului de aur pentru formaţia blucerchiata.

Prima mare lovitură a lui Mantovani a fost aducerea lui Roberto Mancini, de la Bologna, chiar în anul promovării, în jurul lui începând construcţia unei echipe ce avea să ajungă cea mai puternică în campionatul numărul 1 al lumii din acea perioadă. În anii următori, la Sampdoria au sosit Pietro Vierchowod (1983, după împrumuturi succesive la Fiorentina şi Roma), Gianluca Vialli (1984, Cremonese), brazilianul Toninho Cerezo (1986, Roma), Gianluca Pagliuca (1987, Bologna), iugoslavul Srecko Katanec (1988, Stuttgart) şi Attilio Lombardo (1989, Cremonese).

Numele importante nu au lipsit nici de pe bancă. Renzo Ulivieri, actualul preşedinte al Asociaţiei Antrenorilor Italieni, a fost cel care a obţinut promovarea şi a rămas în funcţie până în 1984, când a fost înlocuit de Eugenio Bersellini, tehnician cu experienţă şi cu un palmares ce cuprindea un Scudetto şi două Cupe ale Italiei cucerite cu Inter la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80. Însă marea lovitură a fost angajarea lui Vujadin Boskov, în 1986, un fost jucător al Sampdoriei timp de un sezon (1961/62) şi cu o carieră de antrenor al cărei punct maxim l-a reprezentat experienţa de la Real Madrid, între 1979 şi 1982.

Sub conducerea lui Bersellini şi, mai ales, a lui Boskov, genovezii au devenit o forţă în Italia şi în Europa. Deşi nu a reuşit niciodată să termine mai sus de locul 4 în Serie A (1985 şi 1988), Sampdoria s-a transformat într-o specialistă a cupelor, reuşind să câştige de trei ori Coppa Italia (1985, 1988 şi 1989) şi o Cupă a Cupelor (1990), la capătul unei finale cu Anderlecht.

În aceeaşi perioadă în care gruparea blucerchiata se apropia de apogeul său, Serie A era terenul de luptă al celor mai mari jucători ai vremii - Maradona, Matthaus, Van Basten, Roberto Baggio - şi nu avea practic rival atunci când se discuta despre cea mai puternică ligă din lume. În ciuda faptului că avea propriile sale atuuri, cel mai important dintre ele fiind reprezentat de tandemul Vialli-Mancini, supranumiţi "Gemenii golului", puţini credeau că Doria poate interveni în lupta pentru Scudetto dintre Napoli, Inter, Milan şi Juventus.

Un campionat care a devenit una dintre poveştile frumoase ale fotbalului

În 1991, Sampdoria a cucerit singurul său titlu, iar acest lucru nu a fost întâmplător. Cifrele dovedesc nivelul la care ajunseseră genovezii la capătul unui deceniu de stabilitate şi investiţii făcute cu inteligenţă. Blucerchiati au pierdut doar trei meciuri din 34, toate în tur, au avut cel mai bun atac al campionatului, 57 de goluri marcate, un lucru deloc surprinzător în condiţiile în care Vialli a încheiat pe primul loc în clasamentul golgheterilor, cu 19 goluri, iar "geamănul" său, Mancini, a contribuit cu alte 12 reuşite, nici una din penalty.

Dar pentru că vorbim totuşi despre Italia, diferenţa a fost din nou făcută de apărare. Iar din acest punct de vedere, Sampdoria a stat excelent. Condusă de Vierchowod, poreclit Ţarul pentru că tatăl său fusese soldat în Armata Roşie, defensiva genoveză şi-a făcut treaba aproape perfect, în special în deplasare, unde nu a primit decât opt goluri în întregul sezon (24 în total). Un mod cum nu se poate mai bun de a răspunde criticilor lui Boskov, care îi solicitau antrenorului iugoslav să folosească apărarea în zonă în favoarea celei om la om. Cunoscut pentru limba sa ascuţită, tehnicianul a explicat: „Aş fi nebun să joc cu apărare în zonă avându-i pe Vierchowod şi Mannini, care sunt campionii mondiali ai marcajului om la om”.

În cele din urmă, rezultatele i-au dat dreptate lui Boskov. Dar la începutul sezonului 1990/91, nimeni nu o vedea pe Sampdoria capabilă să câştige campionatul. Din mai multe motive. În primul rând, pentru că genovezii veneau după două stagiuni consecutive încheiate pe locul 5. În al doilea rând, pentru că vedetele echipei, Vialli şi Mancini, avuseseră un Campionat Mondial dezamăgitor, unde erau aşteptaţi ca protagonişti, dar au sfârşit prin a juca foarte puţin sau chiar deloc, în cazul celui din urmă. În al treilea rând, pentru că singurul transfer cu adevărat important a fost cel al lui Mikhailichenko, vedeta naţionalei sovietice şi a lui Dinamo Kiev, care trebuia însă să învingă o tradiţie nefavorabilă jucătorilor din URSS în Serie A după eşecurile numite Zavarov şi Alejnikov.

Dar principalul motiv pentru care Sampdoria era văzută doar ca un arbitru în lupta pentru Scudetto şi nu ca o protagonistă era concurenţa formidabilă. Napoli era campioana în exerciţiu şi beneficia de un trio excepţional format din Maradona, Careca şi Alemao. Echipa de lângă Vezuviu îşi confirmase forţa în Supercupa Italiei, câştigată entuziasmant în faţa lui Juventus, scor 5-1. Torinezii se numărau şi ei printre favoriţi, după ce îl aduseseră pe bancă pe Gigi Maifredi, un tehnician care făcuse minuni la Bologna, şi cheltuiseră sume importante pentru a-i transfera pe Roberto Baggio, Thomas Hassler şi Julio Cesar. Evident, din această listă nu putea lipsi Milanul olandezilor şi al lui Sacchi, campioana Europei în ultimii doi ani.

Careul favoritelor era completat de Interul lui Giovanni Trapattoni, în principiu aceeaşi echipă care bătuse toate recordurile posibile în sezonul 1988/89, când a câştigat titlul cu un avans de 11 puncte (se acordau 2 puncte la victorie). În plus, la nerazzurri juca celebrul trio german Matthaus-Brehme-Klinsmann, cei mai buni jucători ai proaspetei campioane mondiale.

Dar lucrurile au evoluat altfel diferit faţă de ceea ce se aştepta. Napoli l-a pierdut pe Maradona din cauza scandalului legat de consumul de cocaină şi a terminat doar pe locul 8, în timp ce Maifredi nu a reuşit să repete şi la Juventus magia de la Bologna şi a încheiat sezonul pe o dezamăgitoare poziţie a şaptea, în afara Europei, un lucru care se va repeta abia două decenii mai târziu.

În schimb, Milan a început tare, fiind neînvinsă în primele şase etape, dar rossoneri aveau apoi să piardă de două ori în trei runde, chiar în faţa Sampdoriei şi a Interului, echipe care au pornit într-o cursă pasionantă pentru Scudetto. În ciuda faptului că au pierdut meciul direct, jucat la Genova, scor 1-3, nerazzurri au profitat de eşecurile consecutive suferite de elevii lui Boskov cu Torino şi Lecce pentru a încheia turul pe primul loc.

Sampdoria şi-a cimentat însă statutul de echipă care luptă pentru titlu printr-un retur excepţional, fără înfrângere, ceea ce a adus-o în situaţia de a juca meciul decisiv de pe Giuseppe Meazza, cu patru etape înainte de final, din postura de ocupantă a primului loc şi cu un avans de trei puncte faţă de Inter.

Scena pentru dramă era pregătită.

Primul 5 mai al Interului

Pe 5 mai 1991, pe Giuseppe Meazza, Inter o aştepta pe Sampdoria pentru meciul care ori relansa campionatul, ori îl închidea. Calculele erau simple. Nerazzurri aveau doar varianta victoriei, oaspeţii puteau juca şi pentru o remiză care le permitea să-şi păstreze avansul din frunte. Echipa lui Boskov nu a fost niciodată una dintre reprezentantele de seamă ale catenaccio-ului, dar a ştiut valoarea unui meci fără gol primit şi nu a ezitat să sacrifice spectacolul în acest scop. Într-o frază, povestea unei dispute care a rămas clasică în istoria Seriei A.

Mai erau trei meciuri de jucat (de fapt, patru - nota mea) şi aveam trei puncte în faţa Interului. I-am bătut şi am câştigat Scudetto. M-am făcut blond pentru asta!. Meciul a fost minunat, pentru că i-am învins pe San Siro. Am înscris al doilea gol, iar fanii au înnebunit. Nu am jucat chiar bine. Mai mult decât atât, ei au fost mai buni decât noi în cea mai mare parte a timpului. Practic, ne-au bombardat, însă portarul nostru, Gianluca Pagliuca, a fost imbatabil în acea zi, în timp ce noi am fost foarte cinici” (Gianluca Vialli, pentru FourFourTwo)


De multe ori auzim despre un meci că a avut de toate. Probabil că expresia a fost inventată după acest Inter - Sampdoria din 1991. Nerazzurri au jucat ca nişte posedaţi, de parcă de rezultatul partidei depindeau propriile lor vieţi. Trupa lui Trapattoni a dominat de o manieră incredibilă duelul dintre cele mai bune echipe ale Italiei. La final, statistica arăta 24 de şuturi ale Interului, faţă de cele doar 6 ale oaspeţilor. Nerazzurri au avut 13 cornere, Sampdoria unul singur. Pagliuca a încheiat meciul cu 14 intervenţii, Zenga nu a scos nicio minge. Cireaşa de pe tortul evoluţiei portarului genovez a fost penaltyul apărat în faţa lui Matthaus, astfel că, a doua zi, Gazzetta dello Sport i-a dat nota 10. Asta într-o perioadă în care un 8 era acordat în cazul unei prestaţii excelente. Practic, a fost meciul vieţii pentru cel care, peste câţiva ani, ajungea să-l înlocuiască pe Zenga la Milano.

Tabloul epic a fost completat de un gol anulat lui Klinsmann pentru un offside discutabil, de o bară a lui Lombardo urmată la aceeaşi fază de o minge trimisă de Vialli şi salvată de pe linia porţii, de eliminările lui Bergomi şi Mancini în urma unei altercaţii din finalul primei reprize (fanii nerazzurrilor au încercat să se răzbune pe atacantul Doriei, dar unul dintre obiectele aruncate din tribune l-a lovit pe căpitanul interist) şi de comentariul lui Martin Tyler, care a exclamat la un moment dat: „În anii care vor urma, oamenii vor spune «Am fost la acel meci, am fost acolo»”. La fel de spectaculoasă a fost şi varianta comentariului în limba italiană de la un post de radio genovez.

Primul gol al Sampdoriei a venit după o oră de joc şi a fost marcat de Dossena, cu un şut de la marginea careului. Mijlocaşul genovez se afla la prima reuşită personală din acel sezon. Nici că-şi putea găsi un moment mai potrivit. Sau mai nepotrivit, din punctul nostru de vedere. Apoi, cu 15 minute înainte de final, Vialli a dublat avantajul formaţiei lui Boskov, după ce l-a păcălit pe Ferri şi l-a driblat şi pe Zenga pentru a trimite în poarta goală. Între cele două momente care au decis un întreg sezon, Matthaus, tocmai el, liderul acelui grup şi deţinătorul Balonului de Aur, a irosit penaltyul obţinut de Nicola Berti.

Felul în care Sampdoria a plecat de la Milano cu toate punctele este, chiar şi după 23 de ani, greu de explicat. Însă, în acel sezon, genovezii au ştiut să profite la maximum de confruntările directe cu rivalele la titlu. Astfel, băieţii lui Boskov au avut punctaj maxim în meciurile cu Inter (3-1 şi 2-0), Milan (1-0 şi 2-0) şi Napoli (4-1 şi 4-1), în timp ce împotriva lui Juventus au obţinut o victorie (1-0) şi un egal (0-0).


Succesul de pe Meazza i-a asigurat practic Sampdoriei primul titlu din istorie. Nu şi matematic însă, pentru că Milan a urcat pe locul 2 graţie înfrângerii Interului, la o diferenţă de 4 puncte. Confirmarea matematică a venit în penultima etapă, când genovezii au câştigat acasă cu Lecce, în timp ce rossoneri au pierdut la Bari.

Ce a urmat?

Sampdoria nu a rezistat presiunii de a fi campioană şi, în sezonul următor, a încheiat doar pe locul 7, după ce, în decembrie 1991, se aflau chiar în zona retrogradării. Consolarea putea veni din Liga Campionilor, acolo unde blucerchiati au ajuns până în ultimul act, pierdut însă după prelungiri în faţa dream team-ului creat de Cruyff la Barcelona. Apoi, în vara lui 1992, Vialli a plecat la Juventus, ceea ce a reprezentat începutul sfârşitului pentru ultima câştigătoare de Serie A din provincie. Din 1991, Scudetto a rămas o afacere între Milano, Torino şi Roma.

Inter a pierdut campionatul, dar a cucerit prima din cele trei Cupe UEFA din palmares, la capătul unui ultim act în dublă manşă cu AS Roma (2-0 şi 0-1). La finalul sezonului, Giovanni Trapattoni s-a întors la Juventus, iar pentru nerazzurri a început o perioadă dificilă, cu emoţiile unei posibile retrogradări în 1994 şi o aşteptare infinită a unui nou Scudetto. Aceasta se putea încheia pe 5 mai 2002, însă acea zi a reprezentat apogeul unor ani negri. Şi totuşi, marea revanşă avea să înceapă tot într-un 5 mai, opt ani mai târziu. Trecutul dureros fusese lăsat în urmă.



INTER - Sampdoria 0-2 (Dossena 60, Vialli 76), Serie A, Etapa a 31-a, Stadionul Giuseppe Meazza, 5 mai 1991

Inter: Zenga - Bergomi, Brehme, Stringara (Pizzi 69), Ferri, Paganin, Bianchi, Berti, Klinsmann, Matthaus, Serena

Sampdoria: Pagliuca- Mannini, Invernizzi, Pari, Vierchowod, Pellegrini, Lombardo, Cerezo, Vialli (Lanna 90), Mancini, Dossena (Bonetti 87)

Spectatori: 78.908

Eliminaţi: Bergomi - Mancini

Surse: 1, 2, 3, 4, 5

Sursa foto

By Ionut Tataru with 2 comentarii

2 comentarii:

Leave a Reply