follow

AMBROSIANA: INTER ÎN PERIOADA FASCISMULUI (I)

În 1928, la ordinul regimului fascist, care dorea reducerea numărului de echipe din acelaşi oraş, F.C. Internazionale fuziona cu U.S. Milanese. Se năştea astfel o nouă echipă, Societa Sportiva Ambrosiana, devenită ulterior Ambrosiana-Inter. Paradoxal, deşi fanii nerazzurrilor se temeau că dubla campioană a Italiei la acel moment îşi va pierde identitatea, avea să fie începutul uneia dintre cele mai bune perioade din istoria clubului, în care s-au cucerit 3 Scudetti, prima Cupă din palmares, s-au jucat primele mari meciuri internaţionale şi s-au impus o serie de figuri rămase celebre, cea mai cunoscută dintre ele fiind Giuseppe Meazza.

Image and video hosting by TinyPic

Dacă mă întrebaţi motivul pentru care am încercat să scriu o istorie a Ambrosianei, nu vă pot da un răspuns clar. Fascinaţia mea pentru Meazza, un personaj atât pe teren, cât şi în afara lui, precum şi pasiunea pentru istorie ar putea fi o explicaţie. Iniţial, plănuisem că abordez subiectul împărţindu-l în două părţi. Însă, avansând în "studiu", mi-am dat seama că este aşa ceva este imposibil. Deşi discutăm despre o perioadă de nici două decenii, sunt multe aspecte care merită dezvoltate. Iar figuri precum amintitul Meazza sau Arpad Weisz merită un capitol separat, pentru că au influenţat decisiv istoria întregului club şi chiar a fotbalului italian.

Aceste lucruri şi numărul mare de surse pe care l-am folosit (am ajuns să scot de la naftalină chiar şi câteva cursuri despre fascism din facultate) au transformat povestea într-un adevărat serial, într-o mică lucrare de licenţă, pentru că tot nu am apucat să o fac în studenţie.

Evident că subiectul nu este epuizat, dar dacă la final o să puteţi spune că aţi citit cu plăcere sau că aţi aflat măcar un lucru pe care nu-l ştiaţi despre una dintre cele mai agitate şi, în acelaşi timp, pline de succes perioade din istoria clubului, voi considera că scopul meu a fost atins.

Introducere: Fascismul şi fotbalul italian

Nu este nevoie să fii mare specialist în fotbalul italian pentru a înţelege legătura pe care acesta a avut-o cu politica de-a lungul timpului. De altfel, Il Calcio s-a consacrat definitiv ca sportul numărul 1 al Italiei într-una dintre cele mai agitate perioade ale ţării din punct de vedere politic, cea în care fascismul şi reprezentantul său cel mai de seamă, Benito Mussolini, s-au aflat la putere.

Tocmai din acest motiv, chiar cu riscul de a-i plictisi pe unii dintre voi, este necesară o introducere destul de lungă pentru a avea o imagine cât mai bună a contextului în care Inter a devenit Ambrosiana şi a motivelor pentru care s-a întâmplat asta. De aceea, este nevoie să coborâm în timp mai mult de o sută de ani.

Fotbalul a apărut în Italia la sfârşitul secolului XIX, evident, pe filieră engleză, însă nu a reuşit de la început să se impună în ochii publicului, care continua să fie mai interesat de ciclism, echitaţie sau scrimă. În aceste condiţii, perioada de „paleo-calcio”, aşa cum a numit-o John Foot în "Calcio: A History of Italian Football", a fost caracterizată de amatorism. Nu existau stadioane, de tactică nu putea fi vorba, mingea era grea şi aproape imposibil de prins, tricourile de joc erau de fapt un fel de cămăşi cu mânecă lungă şi nasturi, iar majoritatea lucrurilor necesare pentru practicarea fotbalului nici măcar nu se făceau în Italia, acestea fiind importate din Anglia. Pentru a vă face o idee, trebuie spus că prima ediţie a campionatului din Cizmă, desfăşurată în 1893 şi la care au luat parte doar patru echipe, având-o pe Genoa Cricket and Football Club în postura de câştigătoare, s-a disputat într-o singură zi.

Lucrurile s-au schimbat uşor-uşor în primul deceniu al secolului XX, odată cu emergenţa marilor echipe din nord, Inter, Juventus, AC Milan şi, mai ales, ProVercelli şi a primelor meciuri internaţionale jucate de naţionala Italiei. Primul Război Mondial a oprit oarecum ascensiunea fotbalului, mulţi dintre jucători şi oficiali pierzându-şi viaţa în tranşee, însă, odată cu acapararea puterii de către fascişti, Il Calcio şi-a urmat drumul şi nu a mai privit înapoi.

Partidul Naţional Fascist şi liderul său Benito Mussoloni au preluat puterea în octombrie 1922, în urma celebrului "Marş asupra Romei". Il Duce a devenit prim-ministru şi, deşi iniţial regimul său a fost o coaliţie de dreapta care cuprindea fascişti, naţionalişti, liberali şi chiar doi clerici catolici, scopul său a fost încă de la început acapararea totală a puterii.

Însă Mussolini nu voia să fie văzut ca un politician oarecare, ci ca mântuitorul Italiei, un bărbat ales de destin pentru a mântui ţara de ameninţarea socialistă şi de politicienii democraţi corupţi şi care să-i redea Italiei măreţia. El era noul Cezar - un om genial, un om de acţiune, un om de cultură, un om de renume mondial, devotat renaşterii Italiei.

Il Duce era dornic să fie înfăţişat ca un om curajos, puternic şi atletic - un model pentru toţi bărbaţii italieni. Se întreţinea o imagine de tinereţe în ceea ce-l priveşte, eliminându-se orice referire la vârsta sa sau la faptul că trebuia să poarte ochelari.

În paralel cu creşterea puterii fascismului, s-a dezvoltat şi o propagandă bine pusă la punct, în care cultul personalităţii lui Il Duce reprezenta punctul de rezistenţă. Pentru asta însă, era nevoie şi de sprijinul presei şi a intelectualităţii. Aşa se face că ziariştii şi intelectualii, de la care s-ar fi aşteptat o opoziţie mai viguroasă faţă de un sistem care înăbuşea cu atâta entuziasm libertăţile individuale, erau încurajaţi să treacă de partea acestuia. Salariile jurnaliştilor au fost dublate şi li s-au oferit slujbe stabile în domeniu. În acelaşi timp, exista şi o cenzură a presei, care nega eventualei opoziţii orice posibilitate de exprimare.

În planul lui Mussolini de a reda Italiei strălucirea trecutului, fotbalul a avut o importanţă dintre cele mai mari. Foarte puţini au considerat rolul cultural pe care acesta l-a avut în crearea unei unităţi naţionale sub regimul fascist. Calcio, devenit în mod efectiv un joc fascist în 1926, odată cu publicarea Cartei de la Viareggio, va fi transformat într-o adevărată unealtă politică, în încercarea de a dezvolta o identitate specific italiană şi a creşte prestigiul ţării în plan extern.

Deşi ideologia fascistă prefera mai curând sporturile clasice, precum scrima, regimul lui Mussolini a înţeles rapid că suportul maselor poate fi câştigat mult mai uşor prin fotbal. Iar suportul maselor ajută la crearea unei unităţi naţionale, atât de necesară şi lui Il Duce, şi Italiei. Asta pentru că, să nu uităm, vorbim despre o ţară divizată din aproape toate punctele de vedere, o caracteristică păstrată în multe aspecte ale societăţii până în prezent.

În tentativa sa de „a transforma Italia într-o comunitate unită, capabilă să facă faţă provocărilor lumii moderne”, fascismul a îmbrăţişat fotbalul şi i-a acordat o importanţă maximă. Fotbalul, la rândul său, a acceptat tutela regimului. A fost, dacă îl putem numi aşa, un "mariaj" reciproc avantajos. Fascismul a fost bun pentru fotbalul italian, iar fotbalul a fost bun pentru fascism, după cum remarca John Foot.

În timpul lui Mussolini, fotbalul a devenit sportul naţional în Italia. Noi stadioane au fost construite în întreaga ţară, au apărut Serie A şi Serie B în formatul cunoscut astăzi, squadra azzurra a cucerit două titluri mondiale consecutive şi unul olimpic în anii '30, perioadă în care a pierdut doar şase meciuri din 63 disputate, în timp ce, la nivel de club, Bologna s-a impus ca o forţă importantă pe continent, prin cele două succese obţinute în 1932 şi 1934 în Cupa Europei Centrale, un fel de Ligă a Campionilor în acea vreme, şi prin victoria din 1937 de la Paris Exhibition Tournament, după o finală cu Chelsea, un rezultat care, potrivit presei vremii „a şocat lumea”.

Se poate spune că bazele acestor succese au fost puse în 1926, atunci când Partidul Fascist a reorganizat, naţionalizat şi politizat un sport care, de la începutul secolului, trecuse dintr-o criză în alta. Data exactă la care fascismul a intervenit în fotbalul italian şi a preluat conducerea acestuia este 2 august 1926, atunci când a fost publicată Carta de la Viareggio. Aceasta a apărut într-un moment în care Il Calcio era practic paralizat. Rezultatele meciurilor erau contestate în mod repetat, jucătorii şi oficialii erau ameninţaţi de public, violenţa pe stadioane era în continuă creştere, arbitrii intraseră în grevă, iar federaţia era aproape în faliment. Nu, nu discutăm de prezent, suntem tot de anii '20.

Normele impuse de guvern în privinţa jocului s-au bazat pe principiul autorităţii, fără de care ordinea nu poate exista”, spunea Vittorio Pozzo, legendarul antrenor care a condus Italia spre titlurile mondiale din 1934 şi 1938.

Carta de la Viareggio a revoluţionat şi restructurat fotbalul italian, prin impunerea unei ierarhii fasciste în cadrul federaţiei, conduse acum de Leandro Arpinati, fostul şef al fasciştilor din Provincia Bologna. A fost, practic, începutul „fotbalului în cămăşi negre”, aşa cum au spus unii. De asemenea, străinii au fost interzişi, un aspect despre care vom discuta pe larg într-unul din capitolele viitoare. Însă cea mai importantă schimbare a reprezentat-o formarea unei ligi naţionale unice, Serie A, care a debutat în 1929.

Prin crearea Seriei A, fasciştii au vrut să stimuleze apariţia unui sentiment de identitate naţională. Ceea ce nu a reuşit regimul să anticipeze a fost faptul că rivalităţile din campionat vor întări identităţile locale din jurul cluburilor. Dar ideea de bază era una logică. În loc ca echipele să evolueze în tot felul de ligi mai mici sau mai mari, mai importante sau mai puţin importante, li se oferea ocazia unei competiţii unice, care să accentueze sentimentul italienilor de apartenenţă la o ţară.

Exista totuşi o problemă care trebuia rezolvată: numărul impresionant de echipe mici, neimportante. Nu era loc pentru toată lumea în noua creatură a regimului. Aşa că s-a luat hotărârea fuzionării mai multor cluburi, care să dea naştere unor formaţii unice, pentru ca fiecare oraş să fie reprezentat în Serie A. Arpinati a explicat că este nevoie de unirea resurselor pentru prezenţa în liga naţională. În multe oraşe, nici n-a fost nevoie de reguli scrise în acest sens, pentru că totul s-a petrecut aproape de la sine, în condiţiile în care fasciştii deţineau puterea. Aşa a apărut, de exemplu, AS Roma, club condus de liderul fascist Italo Foschi. Singura echipă din capitală care a refuzat planul a fost Lazio, iar astfel s-a născut una din marile rivalităţi nu doar din fotbalul italian, ci şi din Europa.

În acest context, la finalul sezonului 1927/28, Inter va fuziona cu Unione Sportiva Milanese şi va deveni Societa Sportiva Ambrosiana, ulterior Associazione Sportiva Ambrosiana şi Ambrosiana-Inter.

În partea a doua: Inter devine Ambrosiana

By Ionut Tataru with 16 comentarii

16 comentarii:

  • Gigi says:

    am aflat deja multe lucruri interesante de la primul capitol,astept cu nerabdare episoadele urmatoare. multumiri pentru munca depusa!

  • Sergiu says:

    Excelent, foarte interesant.Astept si partea despre strainii interzisti in liga. :)

  • WooZie says:

    Genial articolul. Fotbal si istorie, o combinatie frumoasa.

    Astept cu nerabdare episodul urmator Ionut

    Felicitari

  • Anonim says:

    desi stiu istoria cu ambrosiana e intersant de reamintit,chiar si din mai multe surse,excelent.

    tutti66

  • tibi says:

    Adica ai fost student si nu ai sustinut licenta? (...ca sa vezi ce ma intereseaza pe mine din articolul asta minunat)

  • Ionut says:

    Lui cică nu-i prea plăcea fotbalul, s-a folosit de el doar în scop politic. I s-o fi tras şi de la faptul că a aproape a fost asasinat la Bologna, la un meci.

  • Sorinexe says:

    Dupa cate stiu eu dintr-un articol din Historia, Mussolini era fan Lazio.


    http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tradi-ia-unei-rivalita-i-feroce-lazio-i-roma

  • Ionut says:

    E doar o legendă. Unul dintre cei care erau în grupul lui, un general al cărui nume îmi scapă acum, era fan Lazio şi tocmai de aceea ei şi-au permis să refuze fuziunea aia mare din care s-a născut Roma :)

  • Anonim says:

    Fascisti erau deranjati de cuvantul internazionale care suna cam comunist.Cum s-au infiintat echipe sau au fuzionat in aceea vreme,ca o paralela cam asa au aparut steaua dinamo la comunisti.

    tutti66

  • Sorinexe says:

    In anii '20 in Roma existau 8 echipe de fotbal: S.S.Alba, C.R.Juventus Audax, S.G.S. Fortitudo, C.S.Audace, S.S.Pro Roma, U.S. Romana, Roman and S.S.Lazio.
    Primele 7 au fuzionat, in timp ce ultima s-a opus fuziunii fiind protejata de generalul Giorgio Vaccaro, erou al Primul Razboi Mondial, membru influent al Partidului Fascist si mare fan al echipei.

Leave a Reply