follow

AMBROSIANA: INTER ÎN PERIOADA FASCISMULUI (III)

Prima parte: Fascismul şi fotbalul italian

Partea a doua: Inter devine Ambrosiana

Image and video hosting by TinyPic

Pe 15 iunie 1930, pe vechiul stadion din Via Goldoni, Ambrosiana întâlnea pe Genoa, într-un meci decisiv pentru primul Scudetto al recent înfiinţatei Serie A. Cu cinci minute înainte de final, la scorul de 3-3 şi cu nerazzurri în inferioritate numerică, oaspeţii au beneficiat de un penalty, după ce Levratto a fost faultat în careu.

Acelaşi jucător s-a pregătit să bată, fiind un excelent executant al loviturilor de pedeapsă. Însă în momentul în care şi-a aşezat mingea la punctul cu var, fanii de pe marginea terenului au început să-l ameninţe. Războiul psihologic a funcţionat. Atacantul oaspeţilor a fugit de responsabilitate, pe care i-a pasat-o lui Banchero. Acesta n-a făcut faţă presiunii şi a ratat. Scorul nu s-a mai modificat până la final, astfel că Ambrosiana şi-a păstrat avansul de patru puncte din fruntea clasamentului, cu două etape rămase de disputat.

Meciul a intrat în istoria Interului nu doar pentru caracterul său decisiv, ci şi pentru evenimentele petrecute înainte şi în timpul său. Luigi Allemandi, unul dintre cei mai mari fundaşi care au îmbrăcat tricoul nerazzurro, a pierdut autobuzul care trebuia să-l ducă la stadion şi a fost nevoit să închirieze o maşină pentru a ajunge la marele meci. Din păcate pentru el, fundaşul nerazzurrilor a fost implicat într-un accident pe drum şi, de nervi, l-a lovit în plină figură pe celălalt şofer implicat în incident. A ajuns la secţia de poliţie, unde i s-au luat amprente şi declaraţii. Într-un târziu, a fost recunoscut şi i s-a permis să plece, cu promisiunea de a reveni pentru a ispăşi pedeapsa de o noapte la închisoare.

Ajuns la stadion, Allemandi a nimerit în mijlocul unei alte probleme. Interesul pentru meci a fost uriaş, astfel că organizatorii au vândut mai multe bilete decât capacitatea micuţei arene. Tribunele erau construite din lemn, iar acestea au cedat sub greutatea numărului mare de spectatori. A rezultat o mulţime de răniţi (100 după unele surse, 180 după alte informaţii), dar, din fericire, nimeni nu a murit. Totuşi, disputarea partidei a stat sub semnul întrebării. Conducătorii interişti nu priveau cu ochi buni faptul că suporterii stăteau până la marginea terenului, neexistând niciun fel de gard despărţitor, şi au cerut amânarea meciului. Oaspeţii au refuzat (după episodul povestit mai sus, probabil că au regretat acest lucru), iar arbitrul a decis în cele din urmă că se poate juca.

Arbitrul se numea Albino Carraro, cel care, în sezonul 1935/36, a antrenat-o pe Ambrosiana în ultimele cinci etape din campionat, după ce l-a înlocuit pe Gyula Feldmann, acesta devenind astfel primul tehnician din istoria clubului care a fost demis, eveniment petrecut după un eşec surprinzător suferit în faţa celor de la Sampierdarenese (0-1). Carraro s-a descurcat foarte bine, reuşind să obţină patru victorii şi un egal, rezultate în urma cărora a dus echipa pe locul 4, poziţie care i-a permis să participe în ediţia următoare a Cupei Europei Centrale, competiţie în care Meazza&co. au ajuns în semifinale.

Revenind în 1930 şi la meciul cu Genoa, acela a fost practic pasul decisiv spre al treilea titlu din istoria clubului, primul după zece ani şi, de asemenea, primul sub noua titulatură de Ambrosiana. Confirmarea matematică a victoriei din campionat avea să vină în runda următoare, după un succes cu 2-0 obţinut în faţa lui Juventus. Partida nu a mai avut loc în Via Goldoni, din cauza problemelor cu tribuna despre care am amintit, ci pe Arena Civica, vechea construcţie ridicată în timpul lui Napoleon şi pe care nerazzurri au refuzat să o mai folosească din decembrie 1929, după o înfrângere neaşteptată cu Triestina (1-2).

Cu titlul cucerit în 1930, un titlu în care Giuseppe Meazza, din teren (Peppino a fost golgheter, înscriind de 31 de ori), şi Arpad Weisz, de pe bancă, au avut o contribuţie mai mult decât importantă, debutează „deceniul de aur”. O perioadă excepţională nu doar pentru Ambrosiana, ci şi pentru întreg fotbalul italian. Între anii 1930 şi 1940, Il Calcio a fost martorul rivalităţii dintre Ambrosiana, Juventus şi Bologna, singurele echipe care au reuşit să câştige campionatul. Torinezii au făcut-o de cinci ori consecutiv, între 1931 şi 1935, în timp ce Ambrosiana şi Bologna şi-au împărţit în mod egal celelalte ediţii de Serie A, câte trei succese fiecare.

Aceste rivalităţi au creat baza pentru victoriile obţinute de squadra azzurra în anii '30, două titluri mondiale şi unul olimpic, precum şi pentru rezultatele foarte bune ale echipelor italiene pe continent, apogeul reprezentându-l cele două ediţii ale Cupei Europei Centrale câştigate de Bologna. De asemenea, Ambrosiana (1933) şi Lazio (1937) s-au calificat în finală, la acestea adăugându-se alte câteva prezenţe italiene în semifinale.

Fotbalul din Cizmă intrase în lumea bună şi nu a mai ieşit de acolo niciodată.

Imboldul decisiv l-a reprezentat organizarea celei de-a doua ediţii a Cupei Mondiale, cea din 1934. După ce îşi făcuse ordine în propria curte, Mussolini a vrut să arate şi străinilor că Italia a renăscut cu adevărat. Era ocazia perfectă de a dovedi lumii felul în care creativitatea şi munca fasciştilor a transformat o ţară aflată în pragul colapsului cu puţină vreme în urmă. Practic, infernala maşină de propagandă fascistă s-a pus în mişcare imediat după ce FIFA a hotărât ţara gazdă a turneului final. „Un eveniment colosal precum acesta nu putea fi organizat decât de Benito Mussolini”, titra Lo Sport Fascista.

Regimul de la Roma a organizat competiţia ireproşabil. Guvernul a acordat pentru acest eveniment 3,5 milioane de lire, o sumă uriaşă în acele vremuri, şi a pus la dispoziţie opt stadioane din opt oraşe diferite, multe dintre ele construite după venirea lui Il Duce la putere. Dar asta nu era suficient. Mussolini şi fasciştii voiau să arate tuturor că modelul "Noului Italian" este un succes. Acesta trebuia să fie puternic, inteligent, disciplinat, supus şi, mai ales, victorios în bătălii. Chiar dacă acestea se desfăşurau pe terenul de fotbal. Din acest motiv, orice altceva decât titlul mondial reprezenta un eşec pentru Italia.

În acest scop, gazdele s-au asigurat că selecţionerul Vittorio Pozzo, un tehnician pe placul regimului datorită faptului că era considerat un "sergent de fier", va avea la dispoziţie un lot cu adevărat competitiv. Astfel, pe lângă vedetele locale, precum portarul lui Juventus Gianpiero Combi, atacantul celor de la Bologna Angelo Schiavio şi, evident, Giuseppe Meazza, au fost naturalizaţi mai mulţi jucători argentinieni, cărora li s-au găsit fără mari probleme strămoşi italieni.

Moda celebrilor oriundo (sau rimpatriato), jucători străini cu origini italiene, a început în anii '20, dezvoltându-se mai ales după ce regimul fascist a interzis prezenţa stranierilor în campionatul intern. În condiţiile în care, în acea perioadă, echipele sud-americane, precum Uruguay sau Argentina, reuşeau rezultate excelente cu fotbalişti ce aveau strămoşi italieni în lot, oficialii de la Roma au preferat pragmatismul. Nu au schimbat regulile, o decizie care ar fi părut o înfrângere, ci i-au acceptat în Serie A, pentru ca apoi să-i naturalizeze, pe baza arborelui genealogic.

Aşa se face că în lotul Italiei pentru Cupa Mondială din 1934 se regăseau Luis Monti, care jucase finala Cupei Mondiale din 1930, pierdută în faţa Uruguayului, Enrique Guaita, Raimundo Orsi şi Attilio Demaria, acesta din urmă fiind jucătorul Ambrosianei. De remarcat că şi fratele său, Felix Demaria, a îmbrăcat tricoul nerazzurro, însă nu cu acelaşi succes.

Meazza şi Demaria nu au fost singurii reprezentanţi ai Ambrosianei în lotul squadrei azzurra din 1934. Alături de ei au mai participat la Cupa Mondială Luigi Allemandi, ghinionistul care a fost protagonist al poveştii ce a deschis acest capitol, şi Armando Castellazzi, una dintre legendele clubului, pentru care a jucat peste 250 de meciuri în 13 ani, şi cu care ne vom întâlni din nou puţin mai târziu, din postura de antrenor.

Deloc surprinzător, cel mai mare impact l-a avut Meazza, care a contribuit la primul titlu mondial al Italiei cu două goluri. Primul a venit în victoria din optimi cu Statele Unite (7-1), dar cel cu adevărat important a fost înscris în rejucarea cu Spania din sferturile de finală. După 1-1 în primul joc, azzurri s-au impus cu 1-0 şi au avansat în penultimul act, acolo unde elevii lui Pozzo au trecut de Wunderteam-ul Austriei (1-0), pentru ca în finală să câştige cu 2-1 în faţa Cehoslovaciei, după prelungiri.

Trecând peste presiunile făcute de Il Duce pentru a se asigura de faptul că Italia va cuceri Cupa Jules Rimet (de exemplu, arbitrul finalei, suedezul Ivan Eklind, a fost acelaşi care a condus jocul din semifinale cu Austria, după ce, cu o seară înainte, cinase cu Mussolini), valoarea acelei naţionale era incontestabilă. Am amintit în primul parte a poveştii despre recordul de invidiat al Italiei din anii '30.

Confirmarea avea să vină doi ani mai târziu, la Berlin, la Jocurile Olimpice, o altă competiţie încărcată de propaganda unui regim totalitar, cel nazist de această dată. După eşecul ruşinos al gazdelor, eliminate în sferturi de Norvegia, a rămas în seama Italiei să dovedească superioritatea "omului nou" faţă de restul lumii. Iar azzurri, conduşi de pe bancă tot de Pozzo, aveau să obţină medaliile de aur la capătul unui turneu nu neapărat entuziasmant, dar care confirma că, la momentul respectiv, ora exactă în fotbal se dădea din Cizmă.

Ambrosiana a dat doi jucători squadrei azzurra la turneul olimpic din capitala Germaniei, Ugo Locatelli, un tânăr mijlocaş de 20 de ani, proaspăt transferat de la Atalanta, şi Annibale Frossi, cel care fusese oprit în ultimul moment din drumul său spre Etiopia, unde trebuia să lupte în armata italiană, pentru a deveni golgheter în competiţia de la Berlin şi apoi unul dintre cei mai importanţi fotbalişti ai nerazzurrilor în a doua jumătate a anilor '30. De asemenea, în lot se regăsea un anume Alfredo Foni, pe atunci la Juventus, care, la începutul anilor '50, a reuşit să fie primul antrenor din istoria Interului care a câştigat două titluri consecutive.

Aşa cum am menţionat, Frosi a fost jucătorul decisiv pentru Italia la Berlin. Născut la Muzzana del Turgnano, în provincia Udine, pe 6 iulie 1911, micul Annibale a suferit de miopie, o afecţiune de care nu a scăpat niciodată. Din cauza acestui lucru, purta mereu ochelari, chiar şi pe terenul de fotbal, ceea ce a contribuit la celebritatea pe care a câştigat-o. Însă nu doar prezenţa sa neobişnuită l-a făcut cunoscut, ci şi calitatea fotbalului pe care l-a jucat. A evoluat la Udinese, Padova, în două rânduri, Bari şi L'Aquila, înainte de a fi cumpărat de Ambrosiana în 1936, pentru 50.000 de lire.

La momentul transferului său la Milano, unde a rămas până în 1942, perioadă în care a strâns aproape 150 de meciuri şi 49 de goluri, ar fi trebuit să fie pe frontul din Etiopia, acolo unde Musolini îşi trimisese trupele. Pe 12 septembrie 1935, în portul din Napoli, caporalul major Frossi se îmbarca pe vasul Saturnia. Lipseau câteva ore până la plecarea spre Africa. Un ordin sosit în ultimul moment de la secretariatul Partidului Fascist l-a înlocuit însă pe Frossi cu un anumit Bruno Vecchiet.

Se crede că schimbarea s-a făcut la insistenţele lui Pozzo, care văzuse extrema de 24 de ani în acţiune şi îl trecuse pe lista sa pentru Jocurile Olimpice. O decizie care s-a dovedit excelentă, pentru că "golgheterul cu ochelari" avea să înscrie în fiecare din cele patru partide, de şapte ori în total, şi să ducă Italia spre medaliile de aur. Frossi şi-a început recitalul cu reuşita care a dus victoria cu Statele Unite în optimi (1-0), a continuat cu un hattrick în poarta Japoniei (8-0), pentru ca în semifinale să marcheze în prelungiri golul calificării în ultimul act, cu Norvegia (2-1). În fine, în meciul pentru aur, a punctat de două ori în faţa Austriei, învinsă tot după prelungiri şi tot cu 2-1.

Seria fantastică a Italiei a continuat cu al doilea titlu mondial consecutiv, cucerit în Franţa, în 1938. În ciuda turneului olimpic fantastic, Frossi nu şi-a găsit loc în lotul deplasat de Pozzo în Hexagon, dar Ambrosiana a fost oricum foarte bine reprezentată, prin prezenţele lui Giovanni Ferrari, Pietro Ferraris, unul dintre puţinii care s-au putut lăuda că i-a avut coechipieri la echipele de club pe Meazza, Piola şi Valentino Mazzola, Ugo Locatelli, Renato Olmi şi, evident, Giuseppe Meazza, de această dată în calitate de căpitan al azzurrilor.

Italia şi-a apărat trofeul câştigat cu patru ani înainte după ce a trecut de Norvegia, scor 2-1, după prelungiri, cu un gol al lui Ferraris, Franţa (3-1), Brazilia (2-1), meciul rămas celebru pentru penaltyul transformat de Meazza deşi avea elasticul de la pantaloni rupt, pentru ca în finală să învingă Ungaria cu 4-2.



Momentul din semifinala cu Brazilia nu a fost singurul care l-a avut ca protagonist pe Meazza la Cupa Mondială din 1938. După calificarea cu emoţii în faţa Norvegiei, Peppino a mers la Pozzo cu o rugăminte. „Echipa e obosită după perioada lungă de antrenamente, băieţii nu s-au relaxat deloc de ceva vreme, avem nevoie să ieşim şi noi puţin şi să ne detaşăm de toate”, i-a explicat căpitanul. Deşi cunoscut ca fiind un zbir, tehnicianul şi-a dat acceptul pentru o mică escapadă a jucătorilor săi. A doua zi, întrebat cum au petrecut el şi colegii săi puţinele ore libere, Meazza a răspuns cu aceeaşi nonşalanţă pe care o arăta în faţa porţii: „Cu două franţuzoaice superbe!”.

Legat de turneul din 1938, există şi o altă legendă. Se spune că, în ziua dinaintea finalei, echipa Italiei a primit o telegramă de la Roma, cu un mesaj sec: „Vincere o morire!” (Învingeţi sau muriţi!). Informaţia a ajuns rapid şi la jucătorii maghiari, adversarii din ultimul act. A doua zi, italienii câştigau cu 4-2, iar portarul învinşilor declara că „am lăsat patru goluri, dar măcar le-am salvat vieţile”.

Nu se ştie cu siguranţă dacă maghiarii au vrut să-şi justifice eşecul pozând în salvatorii rivalilor lor. Cert este că mesajul trimis de regimul fascist avea şi un alt înţeles, fiind folosit ca un slogan de încurajare, ceva de genul „Daţi tot ce aveţi mai bun, băieţi!”.

În ciuda faptului că jucătorii săi au contribuit în mod decisiv la marile succese ale naţionalei Italiei din anii '30 şi, în acelaşi timp, a obţinut rezultate importante în Europa (despre acestea vom discuta în următorul episod), Ambrosiana a aşteptat opt ani pentru a deveni campioana Italiei. O aşteptare care a luat sfârşit la capătul unui sezon pasionant, cu multe răsturnări de situaţie. 

Nerazzurri nu au început campionatul 1937/38 din postura de favoriţi, mai ales că, în stagiunea precedentă, terminaseră doar pe locul 7. Dar Ambrosiana a făcut un tur aproape perfect, la finalul căruia, după un succes acasă cu Bari (9-2), avea un avans de patru puncte faţă de Juventus, campioana în exerciţiu Bologna şi renăscuta Genoa. Partea a doua a sezonului nu a fost însă la fel de bună, ceea ce a permis grifonilor să să apropie la un singur punct, înainte ca bianconeri să reuşească să devină lideri, poziţie pe care au deţinut-o până în penultima etapă, când au pierdut surprinzător cu Liguria (0-1), în timp ce Meazza&co. au învins cu 1-0 pe Roma.

Înainte de ultima etapă, cel puţin teoretic, nu mai puţin de cinci echipe - Ambrosiana, Juventus, Genoa, Bologna şi Milan - aveau şanse la Scudetto. Juventus şi Milan s-au anulat reciproc printr-o remiză la Torino (1-1), Genoa a obţinut doar un egal acasă cu Roma (1-1), iar Bologna a pierdut la Livorno (2-3). Nerazzurri au fost singurii care au rezistat presiunii şi au câştigat la Bari, scor 2-0, prin golurile marcate de Meazza, care a câştigat din nou titlul de golgheter, cu 20 de reuşite, şi "ochelaristul" Frossi.

Primul Scudetto adevărat pe care l-am câştigat ca suporter a fost cel din 1938. O emoţie unică”, îşi amintea peste ani Peppino Prisco. Celebrul fan interist a povestit acea ultimă etapă din perspectiva sa: „Ultimul meci al sezonului, unul determinant, se juca la Bari, iar eu voiam să asist la această întâlnire, să sufăr alături de echipă. Evident, am obţinut permisiunea părinţilor să merg. A fost o călătorie de suporter singuratic, un suporter care se aventura atât de departe pentru a vedea un meci de fotbal. A fost o victorie cu 2-0, obţinută pe un teren dificil. Aveam un avans de două puncte faţă de Juventus şi era nevoie de un rezultat pozitiv ca să avem siguranţa titlului. Iar cu victoria de la Bari, aceasta a venit. Am sărbătorit singur în tren, la întoarcere, dar eram fericit”.

Meritul acelui succes aşteptat timp de aproape un deceniu i-a aparţinut antrenorului Armando Castellazzi, a cărui carieră de jucător a fost în totalitate legată de Inter şi, ulterior, Ambrosiana. Între 1924 şi 1936, a îmbrăcat tricoul nerazzurro de 261 de ori şi a marcat 16 goluri. Un mijlocaş excelent, campion mondial cu Italia în 1934 şi câştigător de Scudetto în 1930, la prima ediţie din Serie A. După retragere, a devenit imediat antrenorul echipei sale de suflet. Primul sezon a fost dezamăgitor, doar locul 7, dar, în anul următor, Castellazzi a găsit formula câştigătoare şi a adus la patrulea titlu din istoria clubului.

Punctele forte ale acelei echipe (foto sus) erau linia de mijloc, unde străluceau Giovanni Ferrari, Ugo Locatelli şi Renato Olmi, şi, mai ales, ofensiva, condusă de un Meazza ajuns la maturitate, care s-a completat de minune cu Annibale Frossi şi Pietro Ferraris.

Casellazzi a renunţat la postul său imediat după câştigarea titlului şi nu va mai antrena niciodată, dar rezultatele muncii sale s-au văzut în continuare, în următorii doi ani, atunci când Ambrosiana, avându-l pe bancă pe austriacul Tony Cargnelli, a cucerit prima Cupă a Italiei şi un nou Scudetto, confirmându-se astfel echipa sfârşitului de deceniu în Il Calcio.

Drumul nerazzurrilor spre victoria din Cupă obţinută în 1939 nu a fost deloc uşor. Adversarii întâlniţi pe parcurs au fost doar din prima ligă, iar meciurile au fost extrem de echilibrate şi, uneori, tensionate. În primul tur, Napoli a fost răpusă abia după rejucare, câştigată cu 1-0, pentru ca, în optimi, Ambrosiana să o elimine pe Livorno graţie unui gol marcat de Frossi în minutul 116. Tot 1-0 a fost şi scorul meciului cu Roma din sferturile de finală, iar partida din penultimul act, disputată împotriva celor de la Genoa şi câştigată cu 3-1, a avut din nou din nou nevoie de prelungiri.

Finala a avut loc pe fostul stadion al Partidului Naţional Fascist, actualul Stadio Flaminio, pe 18 mai 1939. Adversarul era unul surprinzător, Novara, o echipă abia promovată în Serie A şi care trecuse în drumul spre ultimul act de Pro Vercelli şi Milan. Ambrosiana a rezolvat însă problema învingătoarei încă din prima jumătate de oră, perioadă în care Ferraris şi Frosi au dus scorul la 2-0. Piemontezii au dat semne de revenire în repriza secundă, Romano reducând din diferenţă în minutul 59, iar pe final puteau chiar să trimită meciul în prelungiri, dar şutul lui Barberis a lovit bara.

Protagoniştii acestui prim succes din Cupa Italiei (vor trece 39 de ani până la următorul) au fost Frossi, autorul a trei goluri, Candiani, Ferraris şi Guarneri, un tânăr de 20 de ani recent transferat de la Como, fiecare cu câte două reuşite. Surprinzător, vedeta şi căpitanul echipei, Giuseppe Meazza, a avut un sezon cenuşiu, dând primele semne ale declinului său, deşi nu împlinise încă 30 de ani. De altfel, trofeul din 1939 a fost ultimul cucerit de Ambrosiana cu legendarul său jucător pe teren, pentru că, în sezonul următor, Peppino nu a jucat niciun meci, din cauza unor probleme medicale.

Absenţa lui Meazza din sezonul 1939/40 părea să pună sub semnul întrebării şansele Ambrosianei de a se implica în lupta pentru Scudetto. Nu a fost însă cazul. Antrenorul Tony Cargnelli a reuşit să formeze un mix excelent între tinerea şi entuziasmul lui Aldo Campatelli, debutat în 1936, la doar 17 ani, care devenise deja o certitudine, şi Guarneri, liderul atacului cu 15 goluri marcate, şi experienţa reprezentată de Locatelli, Ferraris, Frossi şi, mai ales, Attilio Dimaria, revenit în nerazzurro după doi ani petrecuţi acasă, în Argentina.

Ambrosiana a început campionatul tare, cu un succes cu 4-0 în faţa lui Juventus, şi a dat un semnal clar că are ambiţii importante. O serie de sincope neaşteptate, precum înfrângerea suferită în faţa nou-promovatei Venezia (1-2) sau eşecul la scor de la Bari (0-3), au făcut însă ca nerazzurri să încheie turul doar pe poziţia secundă, la un singur punct în spatele campioanei Bologna. Returul nu a început grozav, Juventus impunându-se la Torino cu 1-0, dar elevii lui Cargnelli au reuşit apoi o serie senzaţională de 11 victorii şi o remiză care le-a permis să urce pe primul loc.

Image and video hosting by TinyPic

Cu două meciuri rămase de disputat, Ambrosiana avea trei puncte avans în faţa Bolognei. Un succes la Novara, în penultima etapă, rezolva practic soarta titlului. A fost însă o înfrângere (0-1), iar campioana urma să se decidă la Milano, într-o adevărată finală împotriva emilianilor. Pe 2 iunie 1940, nerazzurri câştigau duelul direct cu principala rivală cu 1-0, graţie unui gol marcat în minutul 9 de Ferraris. Un succes care aducea al cincilea Scudetto al clubului. Opt zile mai târziu, Italia intra în Al Doilea Război Mondial. Fotbalul trecea în plan secund.

În partea a patra: Primele meciuri mari în Europa

By Ionut Tataru with 17 comentarii

17 comentarii:

  • deki says:

    Fiecare parte,pare din ce in ce mai mare :))))

    Peppino Prisco mare suporter,probabil cel mai mare...

  • Ionut says:

    Bă, da' ai observat că au fost mai multe poze, da?

    Şi vezi că între subiect şi predicat nu se pune virgulă :P

  • deki says:

    Ca sa stii si tu,acolo oftam cand am pus virgula :))))

    Vroiam sa iti intorc serviciul ca la tenis sa fac o comparatie intre articolul tau si jocul Spaniei dar ma abtin,imi dau seama ca ar fi o jignire prea mare pentru tine :))))))

  • nerazzurr says:

    Se pare ca il vom lua pe Belfodil..pare un jucator interesant,tanar si seamana in si nu numai cu Benzema...10mil plus Cassano si Silvestre imprumut..eu zic ca nu e rau ..primul nu prea mai avea chef iar al doilea no coment

  • tibi says:

    1. Am observat ca atunci cand lumea este intrebata "ce citesti?" " care e autorul tau preferat?" raspunsul este Dostoievski sau mai stiu eu ce. Daca o sa ma intrebe cineva vreodata, o sa raspund Ionut Tataru, cronicar sportiv :)))

    2. Poate la anul ne arbitreaza Stramacioni :)))))

    3. Cat ti-a luat sa realizezi articolul asta?

    4. Fain, bravo!

  • Ionut says:

    1.Exagerezi, da' merci!

    2.Dacă se întâmplă, sper să fie u juBe sau cu BBilan şi să-i arbitreze la fel cum a fost arbitrat el în ultimul sezon :)))

    3.Mai mult decât ar fi trebuit, da' am fost prins cu altele. Sper ca până la următorul să nu mai dureze atât :P

    4.Merci din nou!

  • Sergiu says:

    bai fratilor...10milioane + doi jucatori imprumutati pentru JUMATATE din Belfo...cum il cheama pe ala??

    astia is bat joc de noi.... branca OUT !!!

  • nerazzurr says:

    eu credeam ca e transferat tot...din c am vaz eu cei 2 au aproape 9 mil salariu si probabil ca si asta e un motiv ..important e sa confirme .intrebarea mea e Chivu pt c mai mananca malaiu' la Inter?..3.5mil p an..sper sa l zboare Mazzari

  • Jerry says:

    Dubioasa afacere, dar o sa incerc s-o explic putine, pentru cei care inca nu stiti ce vor de fapt Branca si Moratti sa faca:

    transferul: 10 milioane de euro + Silvestre si Cassano, amandoi imprumutati, pentru 50% din Belfodil.

    Pare o mare teapa, numai ca, la sfarsitul sezonului, Inter va avea o pierdere de doar 4 milioane de euro. Cum asa? Uite asa:

    - 2,5 milioane de euro salariu Casano + inca pe atat taxe = 5 milioane de euro
    - 1,5 milioane de euro salariu Silvestre + inca pe atat taxe = 3 milioane de euro

    Asadar, un plus de 8 milioane de euro din cedarea celor doi.

    Acum sa facem calculele:

    10 milioane transfer + 2 milioane salariu Belfodil (1+1 taxe) - 8 milioane (salarii Cassano si Silvestre) = 4 milioane de euro.

    Opinia mea:

    A inceput curatenia la Inter. Se incearca renuntarea la multi jucatori, prin orice mijloc. As asemana tranzatia asta cu cea Julio Cesar - Handanovic, care pe moment parea ca e o pacaleala, dar daca e sa calculezi in viitor e o afacere.

    Mai grav e ca Silvestre si Cassano au fost adusi abia anul trecut, iar acum tu deja incerci sa scapi de ei prin orice mijloc... Aici e marea mea ingrijorare.

    In incheiere o sa fac si o echipa in timp real pt sezonul ce vine:

    I - Handanovic - Campagnaro, Ranocchia, Juan - Isla (pare f aproape de noi), Guarin, XXX (mijlocasul atat dorit), Kovacic, Pereira - Palacio, Icardi.

    II - Carrizo - Andreolli, Samuel, Chivu (sper sa scapam de el) - Zanetti, Kuzmanovic, Duncan (totusi, cred ca va fi imprumutat), Cambiasso, Nagatomo - Botta, Belfodil.

  • WooZie says:

    JERRY ai dreptate, dar grija mea e urmatoarea. Noi nu ne permitem sa platim salarii decente (mari nu poti sa zici ca sunt pentru o echipa care se lupta la titlu) dar poate parma? Asa de rau am ajuns?

  • Jerry says:

    Pai Parma plateste din banii nostri :)) oricum, se zvoneste ca Antonio ar accepta doar 1,5 mil pe sezon la Parma.

    Sunt sigur ca n-ar fi fost o problema sa-i platim salariu de 2,5 milioane de euro lui Cassano, insa altele sunt motivele cedarii lui. Sunt sigur ca Moratti si Branca se tem de caracterul lui, dar si ca... nu mai poate alerga. In ceea ce-l priveste pe Silvestre, asta a fost panarama rau de tot, asa ca plecarea lui nu cred ca intristeaza pe cineva.

    Acum eu nu-l stiu pe Belfodil asta, nu l-am urmarit mai deloc in sezonul trecut. Am inteles ca poate fi si atacant secund, dar la 1,91m ma indoiesc ca poate fi altceva decat un pivot.

  • nerazzurr says:

    Eu pe Belfodil il vad doar atacant central..de careu ...daca se face curatenie sper sa dispara aia care ii vrem toti disparuti in frunte cu Chivu care mananca banii de vreo 2 ani degeaba si cand revine dupa accidentari face praf meciurile si se accidenteaza iar..as vrea sa vad o vanzare in masa a 7 8jucatori si sa cumparam 3 4 da buni..la care s ar adauga Duncan,Longo,Bardi si ala e lotul si parerea mea ne cam lipseste un mijlocas de fantezie cu tehnica ..cu dribling..care sa serveasca atacul ..eu zic ca asta nu rolul lui Guarin..el e un mijlocas puternic de mijlocul terenului care mai ajunge si la finalizare..noua ne treb unul gen Modrici..Kaka Gotze Sneijder in spatele varfurilor...nu vreau sa ma grabesc dar se prefigureaza un atac bun..mai ales ca o sa revina si Botta..copiii astia gen Belfodil Icardi Duncan Botta..mai e si Laxalt..daca prind un sezon bun la o echipa ca Inter intr-un an valoreaza 30 d mil..asta e avantajul tinerilor..uitativa la Cavani si uitati va mai nou la El sharawi si Boateng..60 d la Monaco...de fapt cel mai bun exemplu e Kovacic..a costat 11 iar acum parerea mea e 30,Sper pe asta sa mizeze Mazarri

  • deki says:

    Boateng in afara de sezonul cand a castigat titlul cu Bbilan a fost un jucator mediocru.

    El Shaarawy o sa fie sezonul viitor ce a fost in returul sezonului trecut.

  • WooZie says:

    @nerazzurr. Mijlocasul ala de fantezie cu tehnica, cu dribling.. care sa serveasca atacul l-am avut si l-am dat ca prostii. E vorba de Coutinho

Leave a Reply