follow

AMBROSIANA: INTER ÎN PERIOADA FASCISMULUI (IV)

Prima parte: Fascismul şi fotbalul italian

Partea a doua: Inter devine Ambrosiana

Partea a treia: Deceniul de Aur

Image and video hosting by TinyPic

Există jucători care nu trebuie să petreacă mulţi ani la o echipă pentru a rămâne definitiv în istoria acesteia şi în sufletele fanilor. Recent, Massimo Moratti a oferit exemplul lui Paul Ince, englezul care a evoluat doar două sezoane în tricoul nerazzurro, la mijlocul anilor '90, dar continuă să fie considerat un idol la Milano. În aceeaşi categorie poate fi inclus şi Antonio Blasevich.

Născut în 1902, la Split, pe atunci parte a Austro-Ungariei, Blasevich a jucat trei ani pentru Ambrosiana, între 1928 şi 1931, o perioadă scurtă, dar suficientă pentru a avea o contribuţie importantă la naşterea unei echipe care s-a numărat printre protagonistele deceniului patru al secolului trecut atât în Italia, cât şi în Europa. Deşi evolua ca mijlocaş, a avut o medie excelentă de goluri marcate, 40 în 90 de meciuri. Două dintre acestea au rămas extrem de importante în istoria clubului.

Am amintit în partea a doua a acestui serial că Blasevich a înscris primul gol pentru Inter sub noua denumire de Ambrosiana, într-o partidă cu Fiorentina. Acelaşi jucător este şi primul marcator al Ambrosianei, şi deci al Interului, într-un meci european. S-a întâmplat pe 15 iulie 1930, la Budapesta, în Cupa Europei Centrale.

Pe YouTube există o înregistrare de aproape un minut de la acel joc, însă fără vreun gol din cele şase care s-au înscris. Ambrosiana a câştigat cu 4-2 în faţa lui Ujpest Budapesta, deţinătoarea trofeului, Blasevich anulând avantajul iniţial al maghiarilor, pentru ca Meazza să-i aducă în avantaj pe nerazzurri. Gazdele au egalat la doi, dar o nouă reuşită a lui Meazza şi un gol marcat de Visentin au stabilit rezultatul final. O victorie spectaculoasă, în faţa unui adversar important la acea vreme, la primul meci oficial din istoria clubului într-o competiţie internaţională.



În returul disputat peste cinci zile la Milano, Meazza a reuşit din nou o dublă, dar Ujpest şi-a luat revanşa şi a câştigat cu acelaşi scor, astfel că, pe 31 august, a urmat o nouă întâlnire între cele două echipe. Departajarea nu s-a făcut nici de această dată, la finalul celor 120 de minute scorul fiind 1-1, golul Ambrosianei fiind înscris, nici nu se putea altfel, de Meazza. A fost nevoie de un al patrulea meci, desfăşurat pe 14 septembrie, care să decidă formaţia calificată în semifinale.

Nerazzurri au avut o prestaţie senzaţională, reuşind să se impună cu 5-3. Starul a fost, ca de atâtea ori în acea perioadă, Giuseppe Meazza, autorul unei noi duble, lista marcatorilor fiind completată de Conti, Visentin şi Serantoni.

Ambrosiana, o echipă tânără şi neexperimentată la nivel european, nu a mai putut produce o nouă surpriză şi în penultimul act al competiţiei. După o remiză la Milano în meciul tur cu Sparta Praga, scor 2-2, dublă Serantoni, a urmat un eşec categoric în Cehoslovacia, 1-6, golul de onoare aparţinându-i lui Ferrero.

Prima experienţă europeană nu a fost însă un eşec. Ambrosiana eliminase câştigătoarea ediţiei precedente, iar Giuseppe Meazza a câştigat titlul de golgheter al competiţiei, cele şapte goluri marcate împotriva lui Ujpest nefiind egalate de niciun alt jucător.  

În anii următori, nerazzurri au devenit o prezenţă obişnuită în această competiţie, una extrem de importantă la acea vreme. Creată în iulie 1927, la iniţiativa austriacului Hugo Meisl, preşedintele federaţiei din ţara sa, Cupa Europei Centrale sau Cupa Mitropa (denumire care derivă din cuvântul german Mitteleuropa, care înseamnă Europa Centrală) a debutat în august acelaşi an şi şi-a câştigat rapid o notorietate mare. Probabil că o comparaţie cu actuala Ligă a Campionilor poate fi considerată puţin forţată, dar cu siguranţă nu ar fi complet deplasată.

Scopul competiţiei era să confirme forţa fotbalului din centrul Europei şi să ofere un plus de competitivitate pentru echipele din această zonă, care, de la mijlocul anilor '20, evoluau deja în ligi profesioniste în adevăratul sens al cuvântului. La ediţia inaugurală din 1927, câştigată de Sparta Praga, au participat câte două echipe din Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ungaria, fiecare ţară putând să-şi trimită fie primele două clasate în competiţia internă, fie campioana şi câştigătoarea Cupei. De-a lungul anilor, au existat mai multe schimbări. Astfel, în 1929, Italia a înlocuit Iugoslavia (care va reveni în 1937), iar din 1934 fiecare ţară şi-a putut trimite câte patru reprezentante. De asemenea, au fost invitate să se alăture şi alte ţări, precum România (din 1937) şi Elveţia.

Valoarea Cupei Europei Centrale era confirmată şi de faptul că ţările participante s-au numărat printre protagonistele primelor trei ediţii ale Cupei Mondiale. Italia era dublă campioană, în 1934 şi 1938, Ungaria şi Ceholovacia au bifat câte o finală, în timp ce Austria şi Iugoslavia câte o semifinală.

Într-o perioadă în care viaţa politică pe continent era foarte agitată, acest lucru s-a reflectat şi asupra competiţiei. Astfel, echipele din Austria nu au mai participat din 1938, în urma anexării acestei ţări de către Germania nazistă, iar finala din 1940, când Al Doilea Război Mondial începuse deja de un an, nu s-a mai disputat. Rapid Bucureşti a ratat astfel şansa de a juca cu trofeul pe masă, giuleştenii calificându-se în ultimul act, unde ar fi urmat să-i întâlnească pe maghiarii de la Ferencvaros.

După sfârşitul războiului, s-a încercat revitalizarea competiţiei, mai întâi sub denumirea de Zentropa Cup, apoi de Cupa Dunării, pentru ca, din 1980, Mitropa să devină un turneu pentru echipele campioane din ligile secunde. Ultima ediţie, desfăşurată în 1992, a fost câştigată de iugoslavii de la Borac Banja Luka, la capătul unei finale cu BVSC Budapesta la care au asistat mai puţin de 1.000 de spectatori. Tristul cântec de lebădă al unei competiţii care, cu şase decenii mai devreme, atrăgea întreaga elită fotbalistică a Europei.

Revenind însă la perioada de glorie a Cupei Europei Centrale, a doua participare a Ambrosianei, în 1933, a fost şi cea mai de succes. Conduşi de pe bancă de marele Arpad Weisz şi din teren de încă tânărul, dar deja un adevărat star internaţional, Giuseppe Meazza, nerazzurri au jucat finala acelei ediţii, pe care au pierdut-o la limită în faţa Austriei Viena, un adversar formidabil.

Drumul spre ultimul act a început în Austria, cu un eşec, 0-1 în faţa celor de la First Viena FC, cel mai vechi club din ţara lui Mozart. O înfrângere oarecum scontată, pentru că austriecii erau văzuţi printre favoriţi la câştigarea trofeului. În aceste condiţii, diferenţa minimă cu care nerazzurri au pierdut a oferit motive de optimism înaintea returului de la Milano.


La o săptămână după înfrângerea de la Viena, pe 2 iulie 1933, Arena Civica a fost martora unei adevărate demonstraţii de forţă din partea Ambrosianei, care, cu un Meazza în zi de graţie (a reuşit un hattrick) s-a impus cu 4-0 şi s-a calificat în semifinale. Nimeni nu se aştepta la o victorie atât de clară şi de spectaculoasă.

Maeştrii din Viena au fost învinşi într-un mod cu adevărat incredibil. Victoria Ambrosianei a depăşit chiar şi cele mai optimiste previziuni. Două goluri erau suficiente pentru ca Ambrosiana să meargă în semifinale. Dar nerazzurri au înscris patru - mai mult este mai bine”, scria La Domenica Sportiva, una dintre publicaţiile la modă ale epocii.

Nerazzurri aveau să confirme că succesul clar obţinut în faţa austriecilor nu a fost întâmplător. Echipa era puternică, mai matură decât la precedenta experienţă europeană şi conştientă de propria valoare. A dovedit-o în semifinale, împotriva unui adversar cel puţin la fel de tare ca First Viena, Sparta Praga.

Cu trei ani înainte, cehoslovacii încheiaseră abrupt parcursul Ambrosianei în Cupa Europei Centrale. În 1933, a fost vremea revanşei. Pe 9 iulie, la Milano, Sparta era desfiinţată încă din prima repriză, în care nerazzurri au marcat de patru ori, trei dintre goluri fiind reuşite de Demaria. Onoarea oaspeţilor a fost salvată pe final, când Nejedly a stabilit rezultatul meciului tur, 4-1.

Victoria a fost cu atât mai spectaculoasă cu cât, la scorul de 1-0, Levratto a fost accidentat şi, cum în acea vreme schimbările nu erau încă permise, Ambrosiana a fost obligată să joace restul partidei în zece. Ziarul Il Littoriale din 15 iulie scria: „Patru goluri marcate în jumătate de meci, trei dintre ele după ce Levratto a fost obligat să iasă de pe teren. Dovezi ale formei superbe în care se află echipa lui Meazza. Nicio replică a Spartei nu a fost posibilă”. Pentru a înţelege mai bine superioritatea învingătorilor ne ajută acelaşi cotidian: „Rezultatul de 4-1 a lăsat nemulţumit publicul Ambrosianei, care, după o asemenea primă repriză, aştepta ceva măreţ”.

Succesul clar de pe teren propriu îi punea pe nerazzurri în postura de favoriţi la calificarea în ultimul act. Iar Ambrosiana nu a dezamăgit. La Praga, pe 16 iulie, Sparta a condus cu 1-0, înainte ca Serantoni şi Demaria să întoarcă scorul în favoarea trupei lui Weisz şi să-şi asigure practic prezenţa în finală. Un al doilea gol al lui Klotz a oferit gazdelor consolarea unui egal, insuficient însă pentru a merge mai departe.

În tur, Ambrosiana a învins Sparta inventând unul dintre tipicele sale meciuri de atac. La Praga, destinul echipelor italiene este să piardă. Ambrosiana nu a făcut-o şi a părăsit terenul aplaudată. Echipa nerazzurra a realizat una dintre cele mai importante performanţe ale fotbalului italian pe teren străin, oferind o dovadă strălucitoare a calităţii sale”, nota La Domenica Sportiva.

Adversarul din finală urma să fie Austria Viena, una dintre echipele la modă ale continentului în anii '30. O echipă excelentă, cu individualităţi importante, dintre care se remarca în special Matthias Sindelar, supranumit "Mozart al balonului" pentru armonia mişcărilor sale de pe teren. Încă este considerat cel mai mare fotbalist austriac al tuturor timpurilor, vedeta absolută a Wunderteam-ului lui  Hugo Meisl, care, la Cupa Mondială din 1934, a fost oprită în semifinale chiar de Italia lui Meazza şi a lui Vittorio Pozzo.

Însă, cu un an înaintea duelului de la Mondiale, Meazza şi Sindelar, probabil cei mai buni fotbalişti ai acelei perioade, au fost rivali în ultimul act al Cupei Europei Centrale. Austria Viena se calificase în ultimul act după ce trecuse cu emoţii de Slavia Praga (1-3 şi 3-0) şi fără drept de apel de Juventus (3-0 şi 1-1).


Partida tur a avut loc pe 3 septembrie 1933, pe Arena Civica din Milano, plină până la refuz cu 30.000 de spectatori, un public ce a adus clubului o reţetă financiară importantă, 300.000 de lire. Italienii fuseseră oarecum puşi în gardă de forţa vienezilor în semifinale, în dubla confruntare a acestora cu Juventus, dar Ambrosiana era aproape unanim considerată favorită în presa din Cizmă. Meciul a arătat însă o echipă a oaspeţilor „solidă, rapidă şi sigură” (La Domenica Sportiva). Ambrosiana s-a impus cu 2-1, goluri Meazza şi Levratto, în prima repriză, respectiv Viertl, cu un sfert de oră înainte de final. Rezultat strâns, dar încurajator pentru nerazzurri, care, potrivit Lo Sport Fascista, „nu au câştigat conform superiorităţii arătate”.



Revanşa s-a jucat cinci zile mai târziu, la Viena, iar gazdele au obţinut o victorie controversată, scor 3-1, care le-a permis să câştige trofeul. A fost un meci cu greşeli de arbitraj, cu două eliminări, ambele din tabăra nerazzurrilor, şi cu mulţi nervi. Presa italiană a criticat dur ceea ce s-a întâmplat în Austria.

Norocul nu a fost un prieten bun pentru culorile nerazzurre. Daca Austria ar fi învins Ambrosiana la fel cum a eliminat-o pe Juventus, ne-am fi scos pălăria în faţa echipei care s-a dovedit cea mai puternică a momentului. Dar, de-a lungul celor 180 de minute, s-a văzut o superioritate a brunetului Meazza în faţa blonului Sindelar”, nota Lo Sport Fascista.

La Domenica Sportiva a mers chiar mai departe: „Austria Viena a câştigat cupa, dar cel care a învins-o pe Ambrosiana a fost arbitrul Cejnar. Când a inventat un penalty, când a anulat un gol al nerazzurrilor. În final, arbitrul a şi eliminat doi jucători milanezi. Ambrosiana a pierdut cupa pentru că a jucat returul pe terenul adversarilor. Daca s-ar fi jucat pe Arena, penaltyul ar fi fost o lovitură liberă din marginea careului, iar golul anulat ar fi fost validat”.

Cu siguranţă, într-o perioadă în care regimul fascist era la apogeu şi nu rata nicio ocazie de a-şi cânta superioritatea, cronicile aveau un grad ridicat de subiectivism. Omul nou al Italiei nu putea fi învins decât dacă adversarul era incorect sau ajutat. La fel de adevărat este însă că la Viena s-au petrecut lucruri stranii.

Austria a deschis scorul în minutul 45, dintr-un penalty transformat de Sindelar, lovitura de pedeapsă fiind acordată pentru un fault la limita careului. La 1-0, niciuna dintre echipe nu intra în posesia trofeului, pentru că regula golurilor marcate în deplasare nu apăruse. Stilul de arbitraj al cehoslovacului Cejnar a avut rolul de a-i enerva la culme pe nerazzurri, care şi-au pierdut în cele din urmă cumpătul, iar Demaria şi Allemandi au sfârşit prin a fi eliminaţi în decurs de numai trei minute.

Ambrosiana a rezistat până în minutul 80, atunci când Sindelar a dublat avantajul gazdelor şi părea să fi decis soarta finalei. Dar, chiar şi cu doi oameni mai puţin, nerazzurri au găsit puterea de a replica şi, cu cinci minute înainte de sfârşitul meciului, incredibilul s-a produs: Meazza a marcat şi a egalat situaţia la general. Un moment demn de pazza Inter. Bucuria Ambrosianei a durat însă doar trei minute, pentru că Sindelar şi-a completat hattrickul, pecetluind astfel victoria echipei sale în ultimul act.

Niciodată nu a mai fost Ambrosiana atât de aproape de Cupa Europei Centrale. În următorii doi ani, 1934 şi 1935, nerazzurri au părăsit competiţia încă din primul tur, adică din optimile de finală, eliminaţi de cehoslovacii de la Kladno (1-1 şi 2-3), respectiv Austria Viena (2-5 şi 1-3). Ediţia 1936 a oferit senzaţia că trofeul nu este doar un vis. O calificare spectaculoasă în faţa cehoslovacilor de la SK Zidenice (3-2 şi 8-1) şi o revenire splendidă cu First Viena (0-2 şi 4-1) au fost însă urmate de eşecul din semifinale cu Sparta Praga (3-5 şi 2-3), iar Meazza s-a consolat doar cu titlul de golgheter, prin cele 10 reuşite.

În 1938, Ambrosiana s-a oprit în sferturi, învisă categoric de Slavia Praga (0-9 şi 1-1), după ce, în optimi, trecuse de ungurii de la Kispest (4-2 şi 1-1). Ca o ironie, ultima participare a nerazzurrilor în această competiţie, în 1939, s-a încheiat chiar cu o dublă împotriva primului adversar european din istoria clubului, Ujpest. Maghiarii au avut câştig de cauză, impunându-se cu 3-0 la Budapesta, după ce pierduseră cu 2-1 la Milano, şi aveau să cucerească trofeul pentru a doua oară. Prima dată o făcuseră cu zece ani înainte, din această postură fiind eliminaţi apoi de Ambrosiana lui Meazza şi a lui Antonio Blasevich.

În partea a cincea: Giuseppe Meazza şi Arpad Weisz, starurile Ambrosianei

By Ionut Tataru with 1 comentarii

1 comentarii:

Leave a Reply