follow

CEL MAI FRUMOS MECI, CELE MAI FRUMOASE GOLURI

Dacă iubeşti fotbalul şi istoria, Milano e unul dintre locurile în care trebuie să ajungi măcar o dată în viaţă. Chiar dacă nu are la fel de multe monumente ca Roma, Venezia sau Florenţa, oraşul este suficient de atractiv pentru o evadare de weekend şi pentru a te face să-ţi doreşti să revii.

Image and video hosting by TinyPic

În ceea ce mă priveşte, obiectivul meu la plecarea din România era cât se poate de clar: să văd pentru prima oară pe viu un meci jucat de Inter pe Meazza. Pelerinajul obligatoriu la Scala del Calcio. Mecca mea. Mecca noastră. Nerazzurri veniseră de două ori la mine în ultimul an, eram şi eu dator să merg la ei. Iar vineri a fost ziua Z.

Milano m-a întâmpinat cu ceaţă şi o vreme mai apropiată de ceea ce este normal la începutul lui noiembrie, spre deosebire de Bucureştiul pe care-l lăsasem în urmă. Dar chiar şi aşa, am descoperit un oraş frumos, viu, cosmopolit şi, evident, elegant. Un loc în care istoria se întrepătrunde în cel mai firesc mod cu modernul. Aşa se face că, după ce ajungi în centru de la aeroport în doar 30 de minute cu Malpensa Express, un tren de secol XXI, primul lucru pe care îl vezi la ieşirea din gară este Castello Sforzesco, o construcţie de secol XV şi unul dintre obiectivele ce nu trebuie ratate în capitala Lombardiei.

Însă oricât de mare era tentaţia de a mă opri câteva minute pentru a admira impresionanta construcţie a lui Francesco Sforza, eram în Milano pentru treburi serioase. După ce am primit botezul oraşului (a se citi m-am rătăcit puţin), am ajuns la hotel şi, apoi, am plecat ţintă spre Solo Inter, magazinul oficial al clubului, aflat în imediata apropiere a Domului şi a Galeriilor Vittorio Emanuele II, pentru a face cele mai importante cumpărături ale sejurului: biletele la meci şi autobiografia lui Javier Zanetti, lansată recent.

Magazinul are trei niveluri (-1, 0 şi +1), iar în interiorul său găseşti orice cu însemnele Interului, de la un banal breloc, până la tricourile de joc pe care ţi le poţi personaliza pe loc. Pereţii sunt tapetaţi cu fotografii imense cu foşti şi actuali jucători, cu tricouri înrămate (piesele de rezistenţă sunt tricoul lui Ronaldo, alături de care n-am ratat ocazia de a mă fotografia, şi cel al lui Zanetti după jocul cu numărul 800 pentru Inter, semnat de tot lotul), dar şi o replică a fanionului de la finala Ligii Campionilor din 2010. De asemenea, nu puteau lipsi mai multe prime pagini ale ziarelor din momentele importante ale istoriei clubului sau fotografia celebră cu Mourinho făcând semnul cătuşelor la adresa lui Tagliavento în timpul meciului cu Sampdoria din sezonul Triplei.

Image and video hosting by TinyPic

Biletele se găsesc la ultimul nivel (-1), iar la un meci normal, precum cel cu Livorno, preţurile sunt cuprinse între 24 de euro şi 365 de euro. Eu am cumpărat de 37 de euro, al doilea inel roşu, iar domnişoara de la casă m-a trimis în sectorul 224, aproape de peluza sud, pe linia careului de 6 metri. Se putea şi mai bine, dar deja începusem să simt emoţiile şi parcă mi-a lipsit curajul să-i cer nişte locuri mai centrale sau, măcar, mai apropiate de Curva Nord. În ziua următoare, cea a meciului, aveam să-mi dau seama că ceea ce am simţit în momentul cumpărării biletelor cu greu se putea numi emoţie.

Odată cumpărate biletele, următoarea ţintă a reprezentat-o autobiografia lui Zanetti. Cu surprindere am descoperit că aceasta nu se găsea în magazinul oficial. Dar angajaţii au avut grijă să mă trimită la sigur, într-o uriaşă librărie din Galeriile Vittorio Emanuele II, în care "Giocare da uomo" ocupa un raft întreg în sectorul noutăţilor. 17,50 euro şi "Biblia" se afla în mâinile mele.

Abia atunci m-am simţit liber să explorez frumuseţile oraşului. Vineri seara, o simplă recunoaştere. Sâmbătă dimineaţa şi la prânz, cu lux de amănunte. Plimbările prin Milano sunt plăcute şi-ţi oferă o stare de bine, indiferent că mergi pe aleile din jurul Parcului Sempione (cel mai mare al oraşului), pe cele din interiorul său, pe Via Dante (artera care face legătura între Castello Sforzesco şi Dom), pe Corso Vittorio Emanuele sau pe Via Montenapoleone, acolo unde se află magazinele de lux ale marilor creatori de modă şi unde poţi doar să caşti gura.

Image and video hosting by TinyPic

Image and video hosting by TinyPic

Image and video hosting by TinyPic

Cât despre obiectivele turistice propriu-zise, Domul este o capodoperă, o minune a arhitecturii, care te face să te întrebi dacă într-adevăr este posibil ca aşa ceva să fi fost construit de om, iar Sforzesco este impunător şi spectaculos ziua şi seara în aceeaşi măsură. Însă oricât de impresionat am fost de aceste construcţii sau de Lacul Como şi priveliştea pe care acesta ţi-o oferă de sus şi care parcă te lasă fără răsuflare, nimic nu s-a comparat cu emoţia de a merge pe Meazza.

În momentul în care am pus tricoul pe mine şi am plecat spre stadion am intrat în transă. Timp de jumătate de oră, am fost incapabil să scot vreun cuvânt. Mergeam teleghidat şi tremurând, atras de o forţă invizibilă, care mă conducea spre Scala del Calcio. Am coborât din metrou la Lotto, iar de acolo, din 10 în 10 metri, întrebam dacă mă aflu pe drumul bun şi dacă mai am mult de mers. Oricâte confirmări aş fi primit nu era suficient. Aveam impresia că nu mai ajung, că mă îndrept spre o Fata Morgana. Apoi, dintr-o dată, printre crengile orfane de frunze ale copacilor, s-a ivit Meazza. Uriaş şi specatculos ca o farfurie zburătoare. Am ajuns! Încă puţin şi îmi voi vedea favoriţii. Nu e prima oară, dar acum e altceva. Nu mai sunt la Piatra Neamţ sau la Cluj, ci la Milano. La ei acasă. Încep să-mi imaginez cum Palacio mă va încânta cu jocul său inteligent, cum Ricky şi Kova vor pleca în slalom printre livornezi, cum Cambiasso va aşeza ca un antrenor mijlocul, cum Samuel va câştiga imperial duelurile aeriene cu aceeaşi naturaleţe cu care câştigă derbyurile cu Milan, cum Handanovic va face o paradă providenţială. Dar, cel mai important, îl văd pe Zanetti revenind pe teren. Dacă asta se va întâmpla, nu voi asista doar la primul meu meci pe Meazza, ci la unul istoric. Mai mult decât atât, am citit în Gazzetta dello Sport că dacă Inter va marca de două ori va egala recordul de goluri după 12 etape, deţinut de echipa lui Simoni şi de cea a lui Mourinho care a făcut Tripla. Precedente şic, după cum remarcă cotidianul roz. Chiar aşa, oare cine va marca primul gol? Primul gol pe care-l voi vedea live în Templu.

Nu mă pot abţine şi şoptesc doar pentru mine: „Forza Inter, vinci per me!". Da, în momentul ăla mi-am permis să fiu egoist şi să cred că victoria care urma să vină va fi pentru mine.

Până la meci aveam de rezolvat altă problemă. Din cauza emoţiilor, am uitat să-mi iau ţigări, astfel că am ajuns la stadion cu o singură ţigară în pachet. Deşi gheretele din jurul stadionului vindeau fără probleme alcool, la nici una dintre ele nu am găsit "drogul" de care aveam nevoie. Am fost nevoit să merg aproape 20 de minute pentru a găsi un local care avea ţigări la vânzare. Ce bine! Am scăpat de ruşinea de a mă duce la Moratti să-i cer o ţigară.

Am vrut să intru imediat, dar accesul s-a amânat până la ora locală 18:45, aşa că m-am mai învârtit în jurul stadionului, întrebându-mă cum pula mea să vinzi tricouri cu juBe lângă Meazza. Şi, mai ales, oare cumpără cineva aşa ceva? Am avut intenţia de a-l întreba pe unul dintre vânzători, dar tocmai se deschiseseră porţile şi nimic nu mai conta. Am intrat şi am început să urc. O ascensiune care mi s-a părut mult mai lungă decât drumul de la metrou la stadion. Când în sfârşit am ajuns, am privit uimit la imensitatea care mi s-a arătat în faţa ochilor şi tot ce-am putut spune a fost un românesc băga-mi-aş pula, ce mare e!.

Image and video hosting by TinyPic

Nu ştiu câţi dintre voi aţi ajuns pe Naţional Arena, dar, pentru a vă face o imagine, locul în care am stat eu, cam la mijlocul tribunei I, corespunde celui mai înalt loc de pe stadionul bucureştean. S-a văzut bine, nu mă plâng, pentru că Meazza este astfel construit încât vizibilitatea să nu fie o problemă.

Evident, primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot aparatul şi să mă trag în poze. După câteva secunde, eram deja înconjurat de câţiva italieni care mi-au cerut să ne fotografiem împreună. M-au întrebat de unde sunt, le-am spus că din România, iar ei au ţinut să mă anunţe: „Chivu non gioca". Amuzat, le-am replicat: „Bene, bene”, iar prietenia noastră a mers mai departe.

Mai erau aproape două ore până la meci. Au trecut greu. Îngrozitor de greu. Primii au ieşit la încălzire portarii Interului, urmaţi de cei ai lui Livorno şi de restul jucătorilor toscani. I-am recunoscut uşor pe Bardi, Mbaye şi Duncan printre titularii oaspeţilor, în timp ce Benassi şi celelalte rezerve ale toscanilor se distrau jucându-se un fel de 5 vs. 2 din două atingeri, fără ca mingea să cadă, într-un colţ al terenului. Într-un final au intrat şi cei pentru care venisem. Echipa anunţată în presă, nicio surpriză. Ranocchia, Rolando şi Samuel în apărare, Jonathan şi Nagatomo pe cele două extreme, Taider, Cambiasso şi Ricky la mijloc şi Guarin în spatele lui Palacio. Între timp, stadionul a început să se umple. E un fel de-a spune, până la urmă au fost în jur de 40.000 de spectatori. Fanii lui Livorno, vreo 250-300, au fost cocoţaţi în al treilea inel al peluzei din apropierea mea. Au încercat să fie provocatori, dar nimeni nu i-a băgat în seamă.



Suporterii interişti şi-au făcut simţită prezenţa abia la prezentarea echipelor. Ricky, Cambiasso, Palacio şi, evident, Zanetti, au fost cei mai aclamaţi. Când au mai rămas cinci minute până la meci a intrat imnul, "C'e solo l'Inter". Îl ştiţi cu toţii. Începe solemn, anunţând că „ci sono cose piu' importanti di calciatori e di cantati” şi continuă mândru, aşa cum e orice interist care se respectă. „C'e solo l'Inter”. Apoi, la minutul 2, pe uriaşele tabele ale stadionului, apare figura lui Peppino Prisco, moment în care toată lumea aplaudă, înainte de apogeul reprezentat de versurile atât de dragi tuturor: „io non rubo il campionato ed in serie B non son mai stato”. Finalul e sublim, cu acel „solo l'Inter” cântat de toată lumea, care îţi încălzeşte inima şi te poartă parcă în altă lume. Totul e pregătit!

Într-un final, începe meciul. Curva Nord nu vrea să rămână datoare şi prima scandare e un "livornese pezzo di merda", preluat de mare parte a stadionului. Aşa, ca să se înţeleagă cine-i şeful! Dar ultraşii interişti au şi altceva pregătit. Patru bannere care reprezintă un mesaj pentru Massimo Moratti, care asista la ultimul său meci pe Meazza în calitate de proprietar al Interului. Un mesaj de mulţumire, pentru cei 18 ani cu eşecuri răsunătoare, dar şi succese inegalabile. Urmează "c'e solo un presidente" din toată inima, apăsat, care nu e o simplă scandare, ci o stare de fapt. E un moment emoţionant, care mă face să înţeleg şi mai bine că, deşi nu pare, asist la un meci istoric. Întregul stadion aplaudă minute în şir mesajul băieţilor din peluză. Între timp, trei puşti aflaţi cu câteva rânduri în faţa mea au un război personal cu galeria oaspeţilor. „Livornese pezzo di merda”, se aude pe un ton subţire, dar hotărât. Lipsă de educaţie, ar putea spune unii. Dar, după numai câteva secunde, simpaticii copii se repliază şi dau dovada faptului că-s bine crescuţi: „Noi abbiamo l'Inter nel cuore”. Viitorul e asigurat!

Pe teren, lucrurile nu sunt la fel de simple. Livorno e aşezată bine, închide toate spaţiile spre poarta lui Bardi, Schiattarella îl controlează bine pe Ricky, singurul care poate aprinde lumina în jocul Interului, iar Mbaye îl domină pe Nagatomo de parcă ar fi Maicon în zilele lui bune. Palacio se zbate singur între cei trei centrali ai toscanilor, urcările lui Cambiasso sunt ineficiente, în timp ce Jonathan alternează momentele bune cu cele în care greşeşte o banală preluare. Atunci pricep cât de apăsător e murmurul de pe Meazza, care a tăiat genunchii multor jucători. E un meci slab, deloc spectaculos, dar eu savurez orice secundă de parcă ar fi o finală de Liga Campionilor. Palacio are prima ocazie importantă, dar ratează din apropiere. Simt că, totuşi, golul pe care îl aştept, primul pe viu pe Meazza, nu e departe. Şi nu trece mult iar el vine. De fapt, e un autogol al lui Bardi, după o centrare a lui Jonathan. Cui îi pasă? Eu mă bucur ca un copil. Pentru mine, e cel mai frumos gol văzut vreodată. Şi, până la urmă, l-a marcat tot un interist. Peste ani, când Bardi va fi titular la Inter, voi povesti că el mi-a oferit prima bucurie în Templu. Capu' sus, puştiule! O carieră importantă se construieşte şi pe astfel de momente.

Până la pauză mai e timp de un penalty neacordat pentru un fault la Palacio (oare când ne-o vor pune şi nouă stimaţii arbitri pe var?) şi de singurul moment inspirat al lui Ricky, dar şutul argentinianului este deturnat din drumul său spre poartă de Bardi, care pare că a trecut repede peste dezamăgirea autogolului. În mod normal, nu aş fi fost mulţumit de jocul din prima repriză, dar acum nu mă împiedic de amănunte. Conducem şi urmează alte 45 de minute la poarta din faţa mea. Cu siguranţă vom mai înscrie!

Partea a doua se joacă după acelaşi scenariu. Inter face jocul, Livorno se apără organizat şi aşteaptă şansa unei contre prin care să surprindă o apărare ce are limite evidente. Nu trece mult şi Mazzarri face prima scimbare. Iese Ricky, accidentat şi şters, intră Kova. Hai, puştiule! Te-am apărat în faţa tuturor, dă-mi material să o pot face în continuare! Sunt din nou egoist. Inter vinci per me, Kova gioca per me! Croatul parcă mă aude şi face imediat după ce intră o recuperare ce oferă şansa unei contre, dar apoi greşeşte o preluare uşoară, într-o poziţie favorabilă. Ce-ar mai râde Deki de mine acum, îmi spun în minte.

Între timp, "clanul argentinian" îşi face simţită prezenţa, Palacio şi Cambiasso ratând două mari ocazii. Scăpaţi din încercuire, oaspeţii par să prindă curaj şi se apropie tot mai mult de poarta lui Handanovic, dar tentativele lor de a înscrie nu îi dau emoţii slovenului. Mazzarri forţează, înlocuindu-l pe dezamăgitorul Guarin cu Belfodil. În teorie, o schimbare ofensivă. În practică, Livorno împinge tot mai mult jocul spre careul interist. Toscanii nu-s foarte periculoşi, dar e oarecum dezamăgitor să vezi Interul apărându-se acasă cu o nou-promovată. Nu am însă timp să mă gândesc la asta, pentru că vine momentul mult aşteptat: revenirea lui Zanetti. Stadionul e plin doar pe jumătate, dar devine un vulcan în momentul intrării Căpitanului. Deci asta înseamnă l'urlo di San Siro! E o senzaţie incredibilă, care nu poate fi explicată în cuvinte. Nici nu voi încerca să o fac. Vă las cu imaginile.



Il Capitano nu intră doar ca facă paradă şi să culeagă nişte aplauze. E prea mare pentru astfel de lucruri mărunte. Nu, el intră, ia mingea şi începe să depăşească adversarii de parcă nici n-ar fi stat jumătate de an în afara terenului. Lumea parcă o ia razna de fiecare dată când atinge balonul şi pleacă cu el spre careul advers. Ăsta nu e om! Poate că Moratti avea dreptate când spunea că Zanetti vine de pe Krypton. Dar show-ul lui Pupi nu era nici măcar la jumătate. În primul minut de prelungire, se întoarce spre poartă cu un adversar în spate, avansează impetuos vreo 20 de metri, apoi îi pasează lui Kova. Mateo nu stă pe gânduri şi se lansează într-un slalom precum Alberto Tomba în zilele bune, înainte de a inventa un assist genial pentru Nagatomo, care îl execută pe Bardi. O minunăţie de gol, care îi ridică de pe scaune şi pe cei doi asiatici din spatele meu (probabil japonezi). Până la 2-0, nici nu i-am simţit, au privit meciul cu un calm specific asiaticilor, dar reuşita lui Yuto-san i-a făcut chiar şi pe ei să reacţioneze. Restul spectatorilor, inclusiv subsemnatul, sărbătoresc zgomotos, chiar uşor isteric. Nu golul în sine, cât faptul că Zanetti s-a aflat la originea lui. Bine, recunosc, la mine era vorba şi de contribuţia lui Kovacic.

Fluierul final mă găseşte în picioare, fericit cum am fost de puţine ori. Poate niciodată! Abia acum realizez că am un procentaj perfect în meciurile Interului văzute live: trei victorii din tot atâtea partide, şapte goluri marcate, nici unul primit. Poate că ar trebui să cer un abonament permanent de la club. Dar lucrul la care mă gândesc cu adevărat este că, la un banal meci de campionat cu Livorno, Inter mi-a oferit emoţii cât pentru un an întreg. Nu că aş fi avut nevoie de confirmări, dar „la mia squadra e la squadra piu bella del mondo”.

Grazie Inter! Grazie Milano!

P.S. Nu am încărcat postarea cu foarte multe poze, dar, dacă sunteţi curioşi, puteţi arunca un ochi pe pagina mea de Facebook.

By Ionut Tataru with 21 comentarii

21 comentarii:

  • deki says:

    Superb! Ai povestit asa de frumos de parca eram langa tine pe stadion :) Cu adevarat superb,s-a zbarlit pielea pe mine.

    Sper sa ajung si eu cat mai curand sa vad un meci pe Meazza pentru ca e ceva special.

    Nu stiu cum ai rezistat sa nu strigi numele lui Zanetti cand a fost anuntat de crainic si cum nu ai urlat ca un nebun cand a intrat pe teren :)

  • seby says:

    Fain scris boss, ma bucur ca ai avut parte de experienta asta! si ca ai impartasit-o in felul asta si noua :)

    Impresionant Domul ala din poze, zici ca l-au fatat extraterestrii fix pe locul ala

  • boboin says:

    Ionut iti doresc sa retraiesti experienta asta la o semifinala de UCL cu o calificare in finala pentru Inter, sau mai devreme sa incepi sezonul asta in ultimul meci acasa cu Lazio.

  • Speedy says:

    Felicitari. Senzational scris. Chiar cum spune Deki. Ma simteam si eu un pic langa tine pe Meazza. Simteam atmosfera de acolo si momentele in care ai trait evenimentele ca un copil mic. Asa am fost si eu prima oara cand am fost la Piatra Neamt. Banuiesc ca pe Meazza aceea traire se intensifica.

    Te felicit pentru tot ce faci pe acest blog .

  • boboin says:

    A si apropo tricourile cu jube erau folosite in caz de emotii prea puternice sau pentru cei deranjati la burta. se zice ca te inspira culorile alea sa nu te chinui prea mult.

  • deki says:

    Baieti,cica nu se face cronica dupa meciul asta,deh,asa se intampla daca vezi meciul live,ceilalti amarati din Romania nu mai conteaza pentru el.

    In fine,pe scurt,Inter a facut cel mai slab meci al sezonului,chiar si in meciul cu Roma ne-am miscat mai bine,probabil ca daca dadeam de romani duminica,faceau un set la 0 de toata frumusetea cu noi.

    Beleaua dreaq la noi,cand nu functioneaza apararea,merge mijlocul sau atacul sau ambele,iar cand merge apararea nu mai merge nimic in fata.

    Singurele lucruri pozitive sunt:

    - revenirea lui Zanetti si vazand cu totii ca prelungirea contractului e o chestiune de zile.

    - faza superba a lui Kova din finalul meciului cand a marcat Naga

    Handanovic 6
    Ranocchia 6
    Rolando 7
    Samuel 6
    Jonathan 7
    Taider 4
    Cambiasso 6
    Alvarez 5
    Nagatomo 7
    Guarin 5
    Palacio 5
    Kovacic 7
    Belfodil 5
    Zanetti 10

  • mirifiq says:

    nimic nu se compara cu drumul de la lotto la stadion trebuie sa recunosti e infernal :))))) bai ioane cu cine ai fost ma? ai plecat pe mute sa mor... :)

  • mirifiq says:

    :))))) a dus-o maa sa vada ca oricat si ar dori sa i cumpere ceva tot nu se poate ;))) s a convins singura... pai ai dat hint uri cu o sapt inainte.... bilete p... poate facem in primavara o brigada.. il ducem si pe oltean ca a ramas printre ultimii mohicani... n a fst in stare el sa vina la cluj dar la milano ... ccIONUT =))

  • Ionut says:

    Creţule, facem brigadă, îl luăm şi pe oltenian, da' tu promiţi că nu te mai laşi păcălit de broscari? :))))))))

  • mirifiq says:

    eu nu am fost pacalit de broscari ma, unchimiu a fost pacalit :)))) pana mea s a intamplat... oricum am fost pe stadion de 3x :D am cu ce ma mandri :)) atunci era vorba de derby...

  • KongMing says:

    Vai de mine Deki,a primit Jonathan o asa nota,unde sa insemnez?:)) imi aduc aminte ca 2 zile,dupa meciul cu Fiorentina numa Jonathannnnnnnn aveam in minte,si evident gandul imi zbura si la tine.Ionut felicitari pentru descrierea de mai sus,imi dau seama de importanta ei dupa cantitatea ei.Felicitari inca odata si doresc tuturor de aici sa ajunga odata pe Meazza si sa asiste la o victorie a Interului.Forzza Inter!!!

Leave a Reply